http://biancabardas.com, partea 2

gata, m-am mutat in casa noua :)
cu tot cu posturi, cu link-uri, sper ca si cu prieteni
nu stiu daca am crescut eu sau s-a micsorat el, dar blogul mi-a...ramas mic :)
pe curand

http://biancabardas.com

se intampla schimbari :) unele mai mari, altele mai mici
de multe ori nici macar nu e nevoie sa fie mari pentru a face diferenta.

http://biancabardas.com

am inceput deja "ma mut" pe propriul domeniu

seria celor 20 de lucruri, partea 2

Morgan Freeman a facut la un moment dat un film numit "10 items or less" pe care l-am vazut pe bucatele. sunt 10 produse care se accepta la casa unde lucreaza Paz Vega, 10 elemente pe care se construieste filmul si, la un moment dat, 10 lucruri care iti plac in viata.
unele liste ajung greu si chinuit sau nu ajung deloc la pragul de 10 (e momentul sa recunosc ca pragul de 20 s-ar putea sa fie unul prea mare) si daca e usor sa spui 20 de lucruri care iti plac sau nu iti plac in viata, lucrurile se complica atunci cand ai de enumerat 20 de motive pentru care nu ai trait degeaba anul acesta. pornisem de la ideea a 20 de lucruri care m-au incantat peste masura, dar si un amestec e la fel de bine venit

Sa inceapa..."ostilitatile", din nou in cea mai aleatoare dintre ordini:
am scris Primarului Buc pentru a ridica restrictia de a sta pe iarba in parcurile Capitalei si am primit raspuns pozitiv
am cerut Politiei instalarea unei treceri de pietoni intr-o intersectie aglomerata si complet nesigura ptr pietoni si Admin Strazilor se ocupa
hartiile si recipientele aruncate pe strada adunate si le-am depus cu grija in cosurile de gunoi aflate de obicei la nici un metru distanta
petitiile in care am crezut facute fie ptr reciclare selectiva, ptr statul pe iarba, pentru mersul pe bicicleta in parc
cadourile neasteptate (mici sau mai mari) pentru oamenii dragi sufletului meu
prietenii noi pe care i-am descoperit si faptul ca am incetat sa mai trag de relatii moarte, ca sa le pot ingropa
pasiunea noua pe care am descoperit-o si hranirea unor pasiuni mai vechi (recunosc, nu cat de mult as fi dorit, insa)
traducerile scripturilor pentru TED.com
locurile noi pe care le-am vizitat
curajul de a infrunta lucruri de care ma temeam si sa ma schimb
nu m-am oprit din invatat
am donat
am contribuit la restaurarea unor monumente istorice romanesti (cu bani, ca de zidarit nu am avut ocazia)
lucrul in lut
sa adun si explorez cartile despre lut si legatorie si bijuterii, totul hand-made
Parisul
visele implinite si mai ales cele neimplinite, pentru care mi se da sansa unui an nou

nu stiu daca sunt 20. si nu imi dau seama cate am omis, asa ca las lista deschisa. pe tine ce te-a incantat peste masura in 2009? s-ar putea sa iti dai seama ca ai avut un an mult mai minunat decat crezi in momentele de astenie sau...miopie :)

seria celor 20 de lucruri, partea 1

Pisica, am preluat stafeta lucrurilor care imi plac. Si ma gandesc sa mai deschid una: lista celor 20 de lucruri facute in 2009 care m-au incantat peste masura.
dar sa incep cu prima dintre ele, in ordine complet aleatoare:
diminetile in care nu trebuie sa ma grabesc
stilourile
caietele cu coperti frumoase si hartie altfel decat albul scolii generale
dresurile colorate :)
iubitul
prietenii meii (imi plac si unii dintre prietenii altora)
sa fac cadouri
cartile. sa le citesc, sa le adun, sa le scriu, sa le leg (dar aici mai am de invatat)
maroul si rosul. si albastrul. si verdele. culorile, dar recunosc ca nu toate.
pernele. cele moi si pufoase
ursuletul de la Oana.
fotografiile pe care le fac si oamenii pe care ii surprind in fotografii
marea
Casa Spiritelor
atelierul de ceramica
penita si calimara de le-am luat de la Viena cu mai mult decat faceau
esarfele oricand, fularele iarna
casa de la tara si muntii care o strajuiesc
bicicletele cu cosulet in fata
ca visez, si cu ochii deschisi si cu ei inchisi
sa le spun celor dragi ce ii mai iubesc
Radu Tudoran. si Rodica Ojog-Brasoveanu, ca sa nu fac discriminare :)
concertele
rochiile
si ma opresc, cu siguranta am trecut de 20. am o emotie sa incep lista celor 20 de lucruri ale anului 2009

intr-o lume paralela

atunci cand in jurul meu se inghesuiau din toate partile doar discutii despre fotbal si parea ca preocuparea principala era sa se stabileasca echipa care ii inalta automat pe scara sociala pe suporteri, am inceput sa scriu, in acelasi cadru in care se exprimau parerile cu tenta asa zis sportiva, despre carti.
acum, cand preferinta sau non-preferinta pentru un anumit candidat politic a ajuns sa te defineasca, sa spuna lucruri importante despre caracterul, educatia si principiile unui om, am inceput sa caut pe internet despre oameni care isi umplu viata de frumusete, care scriu lucruri minunate, care fac fotografii incredibile, care organizeaza ateliere de recreere, care le povestesc altora despre ceea ce fac alti oameni.
mi-am imbogatit colectia de site-uri favorite cu descoperiri nesperate si neasteptate. am readus televizorul la tacerea in care ii sade atat de bine (imi amintesc cu placere de aceasta toamna cand nu am avut unul nici macar pe post de mobila). am aprins lumanari parfumate si ma gandesc la lucrurile care pentru mine nu fac ca acest an sa fie unul irosit si la lucrurile care imi plac cel mai mult pe lume si, de ce nu, si la cele care nu imi plac.

printre povesti

imi place pasajul ce leaga cele doua magistrale de la statia de metrou Unirii. as vrea sa ma opresc intr-o zi undeva la mijloc si sa imi umplu ochii cu toti acei oameni ce isi lasa cele cateva secunde de poveste intr-un culoar aproape renovat.
in mers reusesc sa prind cateva bucati de poveste, vin intotdeauna spre mine fara sa le caut. doua chipuri intoarse unul spre celalalt, imbujorate de bucuria dialogului, degetele care se ating si apoi tresar. pasii grabiti incaltati in cizme ingrijite de lac, imbujorarea furiei, alti pasi ce se incapataneaza sa o urmareasca, mana care o prinde in incercarea de a o opri, graba ei de a pune distanta intre ei, insistentele lui.
multe dintre povestile pe langa care trecem sunt absolut...banale, e prima tentatie sa spun, dar nu e cel mai potrivit. multe dintre aceste povesti nu sunt mereu imbracate in haina extraordinarului. dar imbinarea dintre ele, impletitura atat de fina, de deasa, dintre toate aceste povesti, este una dintre cele mai incredibile fete ale vietii.

valea, nu muntele

toata lumea isi doreste sa fie varful muntelui. fii valea, si vei fi cea mai roditoare. in vale se aduna in rauri izvoarele incepute in varf si infloreste viata, in vale se aduna lumea sa intemeieze asezari. nu, nu e ideea mea, am primit-o cadou de la Alexandra, asa ca multumesc :)
in fiecare perioada a vietii avem de invatat cate o lectie. de prea multe ori nu ne dam seama nici cand e prea tarziu care a fost lectia. pentru mine e lectia modestiei in aceasta perioada. a modestiei in primul rand in fata vietii. si a reluarii locului de invatacel. si e o perioada buna, mai ales cand pentru a fi valea e nevoie sa arunci uscaturile, sa nivelezi un pic terenul si sa descoperi ce e rauri ajung la tine

nepotriviri

stiu, fiecare zi e perfecta asa cum e. stiu fara sa fie nevoie sa imi folosesc rationalul pentru asta. la fel cum este o realitate absorbita in interior ca timpul este inestimabil si ca nu am voie sa il irosesc, sa ii ratacesc in uitare zilele ce nu se mai intorc. le port in mine convingeri, precum o a doua piele. traind aceste realitati interioare ma intalnesc cu zile pe care parcurgandu-le nu imi doresc decat sa treaca repede, cat mai repede, pentru ca mi se aseaza ca o mazga pe suflet ce imi face jilave visele, imi inglodeaza rece si ud orele si degetele ce se chinuie sa o curete nu au niciun efect.
cel mai simplu imi e sa ma imbrac cu haina lor incomoda si sa astept sa ia forma mea si sa treaca senzatia de discomfort sau sa sper ca nu devine si mai incomoda. dar odata imbracata, intinzand de ea, sa te lepezi apoi e mult mai greu. prefer sa stau dezgolita de haina zilelor si sa infrunt, cotrobaind dupa un sentiment concret de teama, frustrare sau neputinta pe care sa il scot la lumina, redandu-mi savoarea zilelor.

nu mintii

de prea multe ori mintea este un dusman de temut. propria minte, pe care nu o poti opri, pe care nu am capacitatea sa o opresc din alergat decat pentru secunde. mintea care te controleaza, care iti pune cele mai mari bariere si naste sentimentul cel mai ingenunchetor al spiritului: frica.
cu toate ca suntem cu mult mai mult decat ceea ce gandim, ne-am obisnuit atat de tare sa acceptam efluviile fara de oprire ale gandirii ca pe ceva normal, incat e nevoie de daramarea unor munti de preconceptii pentru a vedea dincolo, pentru a intelege macar ca nu gandurile sunt cele care te controleaza, ci puterea este de fapt la tine in a controla gandurile. si ca in afara de ganduri e un intreg amalgam de forte, de trairi, un sine de care nu avem habar, pe care unii au sansa macar sa il intrezareasca, dar pe care multi nu il constientizeaza.
ma retrag in linistea mea in care vreau sa opresc gandurile si sa vad ce este dincolo de ele.

la voia destinului?

se spune ca atunci cand iti pui dorinta potrivita intreg Universul comploteaza pentru ca dorinta ta sa se indeplineasca. si tot ce trebuie sa faci este sa iti formulezi cat mai exact cu putinta dorinta si apoi sa lasi Universul sa isi faca treaba pentru a o implini.
dorintele mele au avut cele mai felurite forme. de la foarte precise la foarte vagi, de la foarte ample la foarte simple. s-au implinit dorinte de care uitasem intre timp, iar pentru cele care nu s-au implinit ma gandesc ca exista un motiv pentru care lucrurile s-au petrecut asa, dar am incetat sa ma mai intreb de ce.
dupa dorinte la a caror implinire am visat cu ardoare, cu stomac strans si nopti nedormite si care devenite realitate s-au dovedit complet gresite am schimbat abordarea. de unde stiu eu ca imi doresc ce trebuie? de unde stiu eu ca pana la momentul in care se va indeplini dorinta va mai fi ce am nevoie? de unde stiu ca odata cu implinirea nu primesc de fapt un "pachet" mult mai mare de schimbari dureroase?
toata lumea (bine, poate nu chiar toata, dar din ce in ce mai multa lume) spune cate ceva despre echilibrul cu unviersul, despre karma, despre cum sa obtii echilibrul. imi fac si eu loc printre ei si spun: oare nu e suficient sa ai grija de sinele tau, sa iti ingrijesti spiritul si sa lasi Universul sa se preocupe de ce ai avea de fapt nevoie sa ti se intample?

ronglish

am zile in care imi este foarte greu sa fac cinste limbii romane. dintr-un cuvant imprumutat din engleza in altul, am ajuns sa dau drept de cetatenie prea multor cuvinte imprumutate. si ca in povestea femeii care s-a apucat de mestecat guma ca sa se lase de fumat si apoi s-a apucat de fumat ca sa se lase de mestecat guma, in ultimele zile am ajuns sa caut echivalentele in franceza ca sa ma dezvat de cuvintele in engleza.
sindromul este foarte larg raspandit, stiu. ironia este ca atunci cand ii aud pe altii vorbind in englezo-romana ma zgarie pe urechi si le-as spune: "dar limbar romana nu va mai place? sau au intrat si cuvintele in greva?". dar nu pot, nu atata vreme cat amuzant este funny si obligatoriu e mandatoriu si lista poate continua mult si bine fara probleme.
uneori imi gasesc si justificari: "daca nu vorbesc engleza o sa uit (si asa uit atat de multe). chiar, as putea incepe sa imi exersez astfel si franceza, si spaniola". cum de nu mi se strange stomacul de teama ca o sa uit limba romana? ca se va asterne strat gros de praf peste sensurile ei surprinzatoare si ca atunci cand ma astept mai putin cuvintele nu or sa se mai poata ridica din uitare?

scurte relatari despre o viata

si-a acceptat tacut locul primit printre ceilalti si celelalte. stia ca s-ar putea sa fie ultima data cand o vedea, ultima oara cand ii simtea degetele alintandu-l de la un capat la altul, degetele ce devenisera noduroase in timp, pe care pielea se ridase insa pe care le iubea de peste 30 de ani. la fel cum o iubea si pe ea.
nu putea sa se revolte impotriva singuratatii ce o napadise, buruiana distrugatoare ce reusea sa patrunda in fiecare colt, in fiecare inceput si sfarsit de zi. ce folos ca isi amintea toate secretele pe care le adapostise, pozele oamenilor iubiti, biletele de dragoste parfumate? intelegea din privirea ei pierduta, din pozitia cuminte a mainilor asezate in poala, din felul in care uneori isi lasa capul in piept ca sa nu i se vada fantomele anilor trecuti ca, oricat de greu i-ar fi fost, trebuia sa ii accepte destinul si implicit sa si-l accepte si pe al lui.
in stanga lui, pe masa de plastic, manusile de dantela ce tuseau din cand in cand incarcate de praf. in dreapta lui ramele vechi de fotografii la fel de vechi. nici el nu se mai putea lauda cu prestanta pieii netede de alta data si cu dintii fermoarului la fel de ascutiti.
- Cu cat dati portmoneul, doamna?

prea mic, prea mare...

se intampla uneori ca o anumita forma (nu conteaza de este lucru, sentiment, relatie sau blog), in care te simteai asezat comfortabil si atat de bine reprezentat, fara vreun fel de preaviz sa nu te mai...incapa. ca a intrat la apa sau ca te-ai schimbat tu, ca la o anumita intersectie alegerea ta a fost alta decat de obicei si ti s-a schimbat nu doar macazul, dar si ecartamentul si ceea ce stiai precum propriul buzunar si iti producea bucurie si regasire de fiecare data, inceteaza sa mai fie asa cum il credeai pentru totdeauna.
te uiti surprins la ieri, te uiti surprins la azi si urmaresti cu degetul fiecare rand de pe pagina fiecarei ore, incercand sa intelegi ce s-a intamplat cu tine si totusi fara tine. sau poate explicatia ar trebui cautata cu luni in urma? pentru ca e totusi greu de conceput cum ceva-ul meu poate sa inceteze a mai fi al meu si eu nici macar sa nu fiu avertizat?
unele lucruri (multe chiar dintre ele) e bine sa incerci sa le patrunzi, sa le inhalezi esenta. pentru altele insa intrebarea "de ce?" nu face decat sa deschida un mic (sau mare, de ce nu) vortex in care esti absorbit cu fiecare esec de a-ti raspunde si cu fiecare noua determinare de a intelege. iar cand intelegerea si acceptarea nu merg mana in mana...
si totusi nu imi propun sa vorbesc despre relatii in care fara alt avertisment nu te mai regasesti, nici despre joburi in care dintr-o data nu iti mai gasesti sensul nici despre oricare dintre lucrurile mari (sa zicem) pe care le experimentam.
tema e mult mai simpla: blogul. cand l-am inceput imi era firesc sa fie asa, o singura mare categorie in care sa fac si sa desfac castele de nisip. acum cred ca...mi-a ramas mic. ca as vrea si un buzunar pentru carti si un album pentru fotografie si un carnetel pentru nimicurile zilnice. si cum se spune ca planurile scrise au cu 40% mai multe sanse sa se indeplineasca, iata, imi scriu: e timpul sa iti creasca ramuri.

ma repet

am niste teme recurente, ca niste mantre ce se tot repeta. probabil ca ar trebui sa invat ceva din ele. ca daca se repeta inseamna ca degeaba le parcurg? sau ca degeaba le parcurg atata vreme cat nu fac ceva concret in privinta subiectelor acelor teme?
tema de acum e legata de timp. mare subiect. scurt post.
timpul pe care unii dintre prietenii mei isi doresc sa il opreasca (si probabil nu doar ei). pe care altii il simt ca se comprima si ca azi e luni, maine e vineri si in 2 saptamani ajungi de la Paste la Craciun si juri cu mana pe inima ca nu stii unde s-a dus. timpul care se repeta sub forma unei noi zile doar pentru unii dintre noi si totusi nu ne consideram norocosi.
dar ziceam ca post-ul e scurt. de oprit nu il putem opri. de comprimat zau de stiu daca e adevarat (desi eu una cred ca da). de irosit il irosim. si totusi, constienti fiind, in multe dintre zile doar ne plangem si nu facem nimic concret. asa de greu sa fie?

vand vise

vand vise. am o taraba frumos ornata, asortata in culorile tuturor dorintelor pe care le-am zamislit, chiar si ale celor pe care le-am uitat odata cu trecerea timpului.
mi-am asezat taraba in mijlocul sufletului si imi strig marfa. ma ademenesc sa vad ce vise noi mai sunt, ce dorinte noi au mai prins contur, sa aleg in ce ma voi invalui in fiecare noua zi. as vrea sa pot sa ma laud ca ii cercetez marfa in fiecare zi. dar nu e asa.
duc cu mine regretul zilelor in care nu trec pe la taraba de vise. stiu ca sunt unele sunt acolo doar pentru o zi, ca daca nu le descopar bogatia atunci, ele se intorc de unde au venit si ma urmareste regretul celor irosite.
visele noi imi sunt la fel de dragi ca si cele pe care le tin insiruite de ani de zile. fiecare dintre ele are nevoie de aceeasi grija sa creasca si sa isi urmeze destinul. multe dintre destinele lor ar fi putut fi altele. multe dintre ele inca nu si-au gasit implinirea, caci visele sunt tot acolo, pe taraba, chiar daca eu le-am descoperit deja sau nu.
as putea sa vand vise si altora. sa vand povesti despre o viata imaginata oamenilor pe langa care trec zi de zi. sau caselor in fata carora ma opresc sa le ascult istoria familiilor gazduite intre pereti, a viselor pastrate cu sfintenie.
imi place taraba mea de vise. si imi place sa aduc mereu marfa proaspata. cine stie ce chilipir se va transforma intr-o zi in implinirea unei vieti?

teama

in timpul zilei nu ii vad. se ascund in aglomeratia strazilor, printre oamenii care isi urmaresc grabiti gandurile, printre oamenii care merg agale, fara nicio graba care sa le iuteasca pasul.
in ultima vreme imi pare ca atunci cand se intuneca apar din ce in ce mai multi oameni care imi ridica fiori pe sira spinarii. si nu ma gandesc la golanii cumva "obisnuiti" ai fiecarei zone. ci la oameni pe langa care atunci cand trec ma astept in orice moment sa ma imbranceasca, sa incerce sa imi smulga ceva, sa se rasteasca la mine pentru intunecimea vietii lor. ca si cum nici nu stiu ce, saracia sau agresivitatea pasiva a orasului asta, ii transforma, ii inraieste si e suficient sa trec pe langa unii dintre ei ca sa le simt gandul mereu la panda, animal de prada.
imi fura placerea plimbarilor la ceas de seara, cand ora tarzie reda strazilor linistea. imi fura siguranta drumului de la metrou pana acasa.
nu simt nevoia sa fiu nici meditativa, nici sa imi duc cuvintele pe drumuri sofisticate pentru a spune ceva simplu: oamenii care imi inspira teama par a fi din ce in ce mai multi. nu stiu unde se ascund ziua. probabil sunt tot acolo, dar sunt mult mai multi cei din jur si nu le mai simt "vibratia".

nerabdare

am o nerabdare...
as lua-o la fuga inaintea timpului sa imi ajung mai repede la vise. le simt vibratia, le vad conturul proiectat pe interiorul pleoapelor, le miros aroma parguita.
as lua-o la fuga inaintea mea sa ajung mai repede la mine, nerabdatoare sa traiesc si mai mult visele pe care le plasmuiesc si apoi le iau la pas, marunt, asezat, ca omul ce se plimba prin gradina inflorita, cu implinirea de mana, ca fiecare planta a fost sadita de el.
as lua-o la fuga prin mine, sa ma parcurg de la un capat la altul, sa multumesc si sa rad fiecarei batai de inima, fiecarui gand care nu se mai lasa strivit de teama ca ar putea iesi din cocon.
si totusi nu ma grabesc. inspir prin toti porii fiecare clipa si ma scald in bucuria de a o fi primit.

pas cu pas

imi place sa cred ca fiecare situatie este perfecta asa cum este. chiar si atunci cand este incarcata de dezamagiri, chiar si atunci cand te copleseste intrebarea "de ce?" sau cand incerci sa deslusesti prin tesatura de evenimente ce te inconjoara un sens care nu se vrea deslusit.
experienta "de viata" a capatat sensuri noi in ultimul timp. este cea care imi transmite ca fiecare eveniment din viata face posibil alte si alte evenimente ulterioare si ca, desi nu din toate ai ceva de invatat, toate sunt bucati de "pavaj" care se aseaza pentru a se construi drumul.
atunci cand doare, atunci cand se frange, atunci cand se destrama, atunci refuz sa fiu prizoniera unui "de ce" inutil si fara de sens. atunci aleg sa cred, sa sper, sa prind cu coada ochiului macar o farama din ceea ce va urma. si sa zambesc.

probabilitati improbabile?

in drumul spre metrou, pe portiunea de iarba de langa gardul bisericii Sf. Simion (culmea, nu in fata bisericii, asa cum te astepti de la un cersetor care face apel la "mila crestineasca") a aparut de cateva saptamani o femeie fara casa. nu cred ca are mai mult de 35 de ani si nici nu stiu daca i se potriveste catalogarea aceasta "fara casa". nu o vad in fiecare zi, dar o port in minte zilnic. ieri dupa-amiaza dormea, fata frumoasa, fara riduri, luminata de zambet, corpul strans in pozitia fetusului. de multe ori imi stapanesc cu greu impulsul de a o intreba cum de a ajuns...asa (poate daca nu ar fi izbucnit in plans cand i-am dat o sticla cu suc, la una din primele "intalniri" nu as fi rezistat).
de fiecare data cand vad pe strada oameni cersind, oameni vorbind "in dodii" si eventual in limbi straine in ciuda hainelor zdrentaroase, batrani cu genunchii stransi la piept tinand intinsa spre privirea trecatorilor reteta de medicamente, mi se face frig in suflet si ma bantuie o singura intrebare: ce trebuie sa ti se intample in viata ca sa ajungi asa? si de fiecare data ma incearca teama de neprevazutul vietii care te poate aduce din cel mai inalt punct in cel mai jos fara niciun fel de preaviz. ma uit la oamenii din jur si as vrea sa ii intreb daca ei nu simt teama, de unde au ei atat de multa siguranta ca nimic nu li s-ar putea intampla care sa ii aduca in punctul in care cedeaza sau in cel in care pierd tot ceea ce au si ajung sa traiasca intr-o cutie. mie imi e teama, mereu mi-a fost. mereu imaginea acestor oameni a ridicat valul ce acopera o parte intunecata a existentei, amintindu-mi si reamintindu-mi ca certitudinea lucrurilor este doar o impresie, iar unele intamplari, oricat de improbabile si imposibile, te pot aduce intr-o cutie de carton, la o margine de trotuar aranjand atent o fusta lunga, gri, trasa peste o pereche de pantaloni murdari.

inca un pas prin mine

multa vreme mi-a fost teama de perioadele de confuzie. erau echivalentul pierderii controlului si deschideau poarta spre zone complet necunoscute, drumuri nestrabatute ce ar fi putut sa ma scoata din comfortul existentei. odata cu confuzia se instalau invariabil teama si insomnia.
mi-au trebuit ani de experiente, ani de refugiu un zona de comfort pana sa ajung in punctul in care, oricat de dezorientante ar fi, le strabat pas cu pas, traire cu traire, pentru ca intotdeauna la capat se afla o descoperire si mai cuceresc inca un teritoriu neexplorat al sinelui pe care acum accept ca inca nu l-am aflat cu toate ale lui.
imi traiesc confuziile cautand. nu raspunsul, ci intrebarea. sau intrebarile. si savurez fara incetare uimirile pe care mi le provoaca descoperirile. si curajul pe care de cele mai multe ori nici nu imi imaginez ca il am.

un sens pentru orice

dintre multele intersectii in care ajungi parcurgand viata, desi variantele de a continua pot fi multiple, intotdeauna poti alege una singura. si facand alegerea, sa mergi inainte, fara sa iti torturezi mintea cu intrebari fara raspuns: "dar oare ce se intampla daca as fi ales cealalta varianta?". odata ce ai facut primul pas, toate celelalte posibile scenarii dispar.
nu stiu de unde am siguranta faptului ca daca iti e menit ceea ce te astepta pe o alta ramificatie a intersectiei, vei ajunge acolo si tot ceea ce trebuie sa se intample, se va intampla, nu conteaza cat de mare poate parea ocolisul.
m-am gandit in nenumarate situatii daca mi-ar placea sa stiu ce imi rezerva viitorul. si dupa ce primul val de curiozitate tipic feminina s-a linistit, raspunsul a venit de la sine: nu. placerea de a descoperi, autenticitatea surprizei, speranta in lucrurile minunate ce se pot intampla...cu siguranta nu merita date in schimbul dezvaluirii.
multora din experientele pe care le traiesc nu le inteleg sensul decat dupa mult timp, altele nu inteleg de ce nu au venit in momente care mie mi s-ar fi parut mult mai potrivite, cand as fi putut sa ma scufund in adancurile lor, sa le aflu intelesurile. dar chiar si atunci cand nu inteleg rational sensul, stiu ca el exista si ca se va deslusi la momentul potrivit.

un cuvant

exista oare un singur cuvant, unul singur, care sa imi fie inceput, miez si sfarsit? un singur cuvant in care sa adun sensuri, ganduri, vise, credinte si atunci cand il rostesc sa stiu ca in el sunt eu toata?
daca ar fi sa folosesti un singur cuvant pentru a te descrie, care ar fi acela? daca ar fi sa iti poti crea din toate cele cate esti un singur cuvant, care ar fi acela? greu de imaginat acest proces al facerii unui singur cuvant. si totusi exista cineva in care s-au aflat la un moment dat radacinile oricarui cuvant de pe planeta asta, iar mie a gasi un singur cuvant imi pare imposibil.
nu exista strazi, nu exista blocuri, nu exista aglomeratie si claxoane. ma reped prin viata, ma reped prin valuri de trairi ce vin si trec, lumea habar nu are. imi caut cuvantul, imi caut clipa, imi caut locul printre cele ce sunt cu adevarat, dincolo de strazi, dincolo de blocuri, dincolo de aglomeratia metroului.
imi caut eliberarea dincolo de ele, dincolo de mine, cea ce se trezeste cand suna ceasul, care calca asfaltul, care duce dupa ea aproape in fiecare zi aparatul foto sa prinda "acum"-ul fiecarui moment.
imi caut definitia si in ea cuvantul si cer iertare fiecarui acum de care uit si fiecarei litere pe care nu stiu sa o reinventez

multumiri

Ii multumesc doamnei care arunca aseara, cu grija, sticlele de plastic in containerul dedicat si hartia asemenea, doamnei care isi plimba nepotelul prin parcul Moxa si ii explica despre benzile dedicate bicicletelor, celui sau celei care a inmiresmat seara pe Calea Victoriei cu aroma de scortisoara si domnului care aduna in punguta produsul digestiei unui catel maidanez trecut la rang de catel de casa.
Ii multumesc fetitei blonde ce ii citea mamei lista cu lucruri pe care nu ai voie sa le faci atunci cand esti in autobuz, minunandu-se cum de lumea ignora ceva ce e scris cu litere mari.
Le multumesc pentru zambetele pe care mi le-au adus pe buze si pentru senzatia de bine.

unic

nu imi amintesc vietile pe care le port cu mine. nu am nici memoria a ceea ce este inainte si va fi si dupa. tot acel instinct legat de faptul ca stiu ca nu a inceput la nastere si nu se termina la moarte nu releva nimic mai mult.
indiferent ce precede si ce urmeaza, stiu insa un lucru: viata asa cum este acum, este unica. in nicio alta existenta, indiferent de forma ei, nu va mai fi la fel. cine sunt acum, experientele pe care le traiesc acum, nu se vor mai repeta. unele ele dor, unele nu rodesc fericire si nici zambete, multe lasa pe buze intrebarea "dar ce ar fi fost daca as fi ales altfel". dar le pretuiesc pe toate la fel, tocmai pentru unicitatea lor. si incetul cu incetul ma apropiu de punctul in care important nu mi se mai pare sa inteleg de ce se intampla, ci sa ma cufund cu totul in ceea ce se intampla, sa captez esenta si apoi sa merg mai departe.
nimeni nu asteapta necazurile cu bratele deschise, nimeni nu e in cautarea durerii. scriind simt nodul unor posibile prevestiri ascunse in stomac. de multe ori mi-e teama sa nu le chem, sa nu mi se dea incercari din ce in ce mai grele de fiecare data cand cred ca sunt destul de puternica incat sa fac fata, orice ar fi. apoi ma mustrez ca nu am incredere in puterea lucrurilor bune, in forta lor. viata, asa cum ne este data, deciziile, asa cum le luam, toate au un sens. se spune ca nu conteaza destinatia, ci doar calatoria. cred ca amandoua sunt la fel de importante. calatoria care determina destinatia.

acum e tot

daca ar fi mai putin dureroasa, mai putin schimbatoare, mai putin imprevizibila si uneori chiar si fara sens, nu ar avea acelasi farmec.
multi intelegem ca e finita, dar oare absorbim conceptul? absorbim in modul de gandire, in modul in care reactionam, in care ii privim pe cei din jur, faptul ca timpul este poate cea mai finita dintre notiunile cu care ne intalnim? i-am mai privi la fel, le-am mai vorbi la fel, alegerile noastre ar fi aceleasi daca la baza constructiei noastre interioare ar sta constiinta faptului ca acum este cu adevarat tot ce avem? ca maine de fapt nu exista decat printr-o intamplare care poate sa se repete sau nu? am lasa oare orele sa treaca la voia intamplarii? ne-am mai ascunde sub umbrela deja uzata a "nu am timp acum!"? ne-am mai permite sa nu il pretuim, sa il desconsideram simtind, rostind: "ma plictisesc"?
nu vreau sa il irosesc pe "acum". si totusi, constient sau nu o fac cu fiecare alegere pe care mi-o imaginez impusa, cu fiecare alegere prin care nu reusesc sa sparg conditionarile in care am crescut.

noapte buna zilelor

cuvintele adorm. somn adanc, fara vise, fara zbateri de pleoape, fara rascoliri, lacrimi sau zambete. cuvintele adorm pe buze, adorm printre minutele innebunite sa treaca primele, adorm pana sa se scurga de pe penita, pana sa umple foaia.
cuvintele adorm odata cu mine, stare de hibernare, in suspensie, pana cand adoarme zgomotul zilei si se pot trezi.
as lua pastile pentru nesomn, sa nu mai ratacesc intre perne decat anumite ore, cele pe care le vreau eu, doar pe acelea, restul sa fie toate o vibratie, dar numai dupa ce adorm orele de zi, orele de munca, orele de responsabilitate.

o noua sansa

ce faci atunci cand esti complet panicat la ideea de a incepe un proiect nou, unul personal si palpabil? ce faci atunci cand te urmareste teama ca poate va fi inghitit de cotidianul vietii in care te zbati la fel cum au fost si altele?
ce faci atunci cand iti este teama ca poate nu esti suficient de puternic sa te lupti cu acel cotidian, ca nu esti suficient de puternic sa te lupti cu fantomele altor proiecte esuate?
trag aer in piept si imi asum viata, ma asum pe mine asa cum sunt. ma asum ca esuez mai mult decat reusesc si ca totusi nu stiu sa exist fara sa nu fi incercat, macar o data.

semn de intrebare

ma straduiesc sa trec de perioada lui "de ce?" aparut pe buze pentru tot ceea ce se intampla si nu inteleg. filosofii orientale sau occidentale, maturizare, intelepciune de bun simt, fac eforturi sa le inglobez pe toate in prezentul meu interior, sa absorb faptul ca pentru multe dintre intamplari raspunsurile vin mai tarziu, mult mai tarziu, ca altele raman fara explicatie, cel putin in viata asta.
sunt momente in care, cu copilareasca obstinatie repet aceeasi intrebare despre care se spune ca a generat progresul (desi acum mai repede vine din senzatia de haos si nu din nevoia de a evolua) "de ce?"
privit de sus, de mult mai sus decat etajul 6 la care locuiesc, de mult mai sus decat avioanele cu care zbor uneori, privit de dincolo de albastrul cel de toate zilele de vara, suntem incredibil de mici si incredibil de insignifiant este tot ce ni se intampla pe parcursul vietii. marile noastre bucurii sau realizari, marile noastre drame si pierderi, sunt infime in tot angrenajul pe care Pamantul e inca obligat sa il suporte. privirea de sus (poate nu neaparat atat de sus, dar oricum...), privirea de ansamblu, este insa un exercitiu pe care iti e mai usor sa il practici atunci cand mica ta lume mare este in echilibru, atunci cand nu esti preocupat sa iti folosesti fiecare dram de energie pentru a nu te desface in bucati, pentru a tine cat de cat intr-un tot viata ce a luat-o la vale.
e frustrant sa pui intrebarea chiar si atunci cand nu e viata ta, ci a cuiva drag, care se destrama. e si mai frustrant si dureros atunci cand ti se intampla tie si cu toate eforturile de a privi inainte prin ceata lacrimilor si a trecutului care te invadeaza, tot ce vezi e bolovanisul drumului si tot ce simti este ca prabusindu-te, te vei strivi.
acum tot ce stiu e un singur lucru: nu esti singura.

liber de la mine

stau fata in fata cu mine si imaginea ce se holbeaza fara sa clipeasca, identica pentru ochi, diferita pentru simturi.
oriunde as intoarce privirea aceeasi imagine, de care nu reusesc sa scap, aceeasi reflexie de la care trebuie sa iau o pauza, alte cadre, mereu altele, prea multe.
o pauza de la mine. sa pun biletel in usa cu "plecat pe perioada nedeterminata" si sa uit in spatele usii toata viata mea de zi cu zi, toate incrancenarile zilnice care imi tulbura adancurile.
cotidianul a reusit sa mi se strecoare prea mult pe sub piele, becurile de avarie palpaie tacut, se face fata cu greu, cu ultimele eforturi, bucatilor de concret ce rup, pe alocuri fara mila, invelisul determinate sa invadeze tot.
ii pun pavaza cuvinte, ii pun pavaza crezul ca lumea asa cum o vedem fiecare dintre noi, inlantuita intre ore, invartindu-se in jurul unui loc de munca si a unei farame de timp liber, este cea adevarata.
eu sunt cea care a declarat ca mereu ai posibilitatea unei alegeri (mereu cand folosesc sau aud cuvantul posibilitate imi vine in minte "posibilitatea unei insule" despre care am citit cate ceva dar nu am apucat sa o citesc, asa ca aleg eu intelesurile sintagmei - e in aceeasi zona cu banca lui Iona din mijlocul marii pe care sa se odihneasca pescarusii). nu intotdeauna stii insa ce sa alegi. iar stationarea in intersectii este mereu periculoasa.
pana aflu raspuns, agat anuntul "lipsesc 10 minute" si ma feresc din mijlocul intersectiei.(da, da, e anuntul pe care il pun doamnele ce vand bilete de autobuz in geam, pentru ca nimeni nu poate spune cand incep sa se numere cele 10 minute).

permanente alegeri

intotdeauna exista si o alta varianta. intotdeauna, in toate, este o alegere constienta sau nu. liberul arbitru (neplacut uneori) functioneaza in absolut orice. de multe dati, variantele dintre care poti sa alegi nu sunt cele mai placute si cu cat devin mai neplacute, cu atat sentimentul ca nu ai ce sa alegi se instaureaza mai puternic. sau, pentru a-ti usura trecerea peste fiecare zi, creierul, ingenioasa masinarie, se minte singur cu totala credibilitate: nu aveai ce sa alegi, nu depindea de tine.
intotdeauna exista o alta varianta care poate fi aleasa. de cele mai multe ori ma prefac ca nu ar exista asa ceva si viata ma obliga la drum anevoios fara voia mea. si totusi, intotdeauna...

geografia mea

e simplu: incepi sa urci o panta, iti harjai coatele si genunchii, iti zgarii obrajii, iti ranesti talpile, te bati cu vocile fara trup ce iti soptesc ca nu vei ajunge niciodata in varf. uneori capatul de drum este altul decat cel pe care credeai ca il vei descoperi. deh, de jos imaginea poate fi deformata. ti se umplu plamanii de curatenia aerului, ti se dilata sufletul de bucuria descoperirii, de toate victoriile asupra ta, de tot ce ai schimbat pe parcurs. uneori ma gandesc ca primul urcus spre tine e cel mai greu. de fapt toate sunt grele si prea putine se aseamana intre ele. odata ce l-ai inceput pe primul, odata ce ai ajuns pe primul varf, perspectiva se schimba. si descoperi alte si alte varfuri pe care ai vrea sa le cuceresti, foamea de alte si alte drumuri si cautari care sa te aduca si mai aproape de tine. iar calea spre urmatorul inseamna o noua coborare, si, mai incet sau mai usor, mai neincrezator sau mai pionier prin tine, o noua urcare.
sunt multe de cucerit, multe de parcurs... si nici un varf nu se lasa cucerit fara sa treci prin vale inainte.

rascolire

caut. caut cuvinte, caut imagini, caut ganduri si drumuri.
zile de-a valma, pe care somnul nu le mai desparte, vise de-a valma pe care zilele nu le mai deslusesc.
ma pravalesc in avalanse in mine, dau din maini sa imi fac loc, sa apuc sa trag cate o gura de aer, sa imi dau seama unde e susul si unde e josul.
stiu ca o sa incep sa si gasesc. stiu ca la un moment dat va fi clar. pana atunci iau direct in piept toate exploziile, chiar si, sau mai ales, cele ce nu lasa urme nici pe foaia de hartie, nici pe aparatul foto.

pauza

am fost plecata. nu stiu exact unde. la un moment dat mi-am pierdut urma printre alegerile pe care le fac repetat, inconstient, in legatura cu orele care oricum trec. stiu unde am fost, stiu ce am trait. si totusi stiu mult mai bine unde nu am fost, ce nu am simtit, ce drumuri nu am haladuit prin mine. si toate ma bantuie, se agata de mine si isi cer dreptul la o nastere, oricat de intarziata ar fi ea.
nu a mai fost timp de liniste pe fundalul interior? sau nu am mai lasat sa fie timp? poate ca nu totdeauna poti sa stai in stare de rezonanta, poate ca trebuie ca uneori sa ti se infunde urechile, sa ti se umple picioarele de praful drumurilor asfaltate ca sa iti aduci aminte ca mai sunt si alte drumuri de batut, si alte comori de descoperit.

prieten sau dusman?

atunci cand cineva drag e trist, atunci cand simte ca si-a ratacit drumul, atunci cand inceputul unei noi zile vine cu intrebarea "ce sens mai are sa ma ridic din pat?" caut sa picur in cuget inseninare, sa aduc la lumina abia palpainda a increderii in sine adevaruri de multe ori cliseice dar din fericire negolite de continut. cuvintele vin de la sine si izvorul nu sta doar in afectiunea pe care o simt. e mai usor pentru cel ce nu e prins in mazga trairilor confuze, lipsite de luminita calauzitoare, sa ajunga la ele si de multe ori ajuta pasul sa nimereasca calea regasirii sensurilor.
dar daca in locul persoanei dragi pe care o incurajezi, pe care o sustii, esti chiar tu? daca tu ti-ai ratacit drum, daca tu nu mai gasesti bucurie in scurgerea zilelor, atunci ce ti-ai spune? ce ti-ai spune daca ai fi prietena ta? ca iti meriti tristetea si nefericirile? ca toate astea ti se intampla pentru ca nimic bun nu iti iese oricum niciodata? ca asa iti e menit, sa inhalezi toate trisetile pana te vor ineca?
umerii de plans ai prietenilor, cuvintele de incurajare, reamintirea tuturor lucrurilor bune sunt parte aproape integranta a tratamentului pentru suferintele mai mari sau mai mici ale sufletului. le poti auzi repetate la nesfarsit, imbracate in haina calduroasa a altor si altor sinonime. le poti da dreptate clatinand trist din cap, caci nimeni nu stie de fapt ce este in sufletul tau. dar daca data viitoare cand iti vei reaminti ce este in sufletul tau iti vei vorbi cu vocea unui prieten? daca data viitoare te-ai intreba, inainte sa rememorezi toate motivele tristetii sau durerii, daca eu mi-as fi cel mai bun prieten, ce mi-as spune?

dor de dulcele glas romanesc

cand am inceput sa scriu aici intentia clara a fost sa imi indrept atentia spre ceea ce vine din interior (traiesc prea des cu senzatia ca dau mult mai multa atentie celor ce vin din exterior). dar nu rezist sa dedic cateva randuri romanelor istorice ale Rodicai Ojog-Brasoveanu, e singurul lucru pe care pot sa il fac la randul meu, asa cum si eu am fost dedulcita la randul meu de o buna prietena (multumesc Irina).
nu ma pricep (de fapt nu simt ca ma pricep) sa povestesc despre carti, nu in felul coerent al unei recenzii (de fapt nici macar nu imi doresc sa iasa intr-un final asa ceva, pentru ca nu acesta este scopul. sunt multi altii care fac asta oficial si o fac foarte bine). dar vreau sa povestesc un pic despre limba romana.
nu am stiut ca imi era atat de dor de limba romana pana sa ii citesc romanele istorice (recunosc ca nu am nicio inclinatie spre cele politiste care au si consacrat-0). dor de sensuri incredibile date unor cuvinte cu care ma obisnuisem mai mult chiar decat sunt obisnuita cu sunetul alarmei dimineata. de vorbe de duh, de bogatia si freamatul cuvintelor, de expresii care mi-au pus sub lumina reflectoarelor limbajul de lemn din dotarea proprie de care ma plang prea des, caruia imi promit mereu sa ii mai cioplesc asperitatile (si cine stie, poate chiar sa mai stavilesc izvorul de englezisme cu care imi ornez discursul zilnic).
povestile de pe vremea Brancoveanului (leat 1700) au o savoare aparte si totusi nu fac opintesc sa le aduc slava istorisirilor in sine (desi eu imi recunosc vina de a fi fost tinuta cu sufletul la gura si de a fi cumparat, dupa ce am inceput lectura primului roman, toate celelalte pe care le-am gasit pe rafturile librariilor), ci a limbii romane ce curge mieros de pe o pagina pe alta de ti-ai putea linge degetele de placere.

reguli sau exceptie?

mi-am dorit mereu sa fiu exceptia de la regulile nescrise (sau mult prea scrise...) ale iubirii. cea care, iubind pana la uitare, daruind fara retineri, luptand si sperand mereu, isi va primi rasplata celei mai implinite (pleonasm sau nu, nu conteaza) dintre toate iubiri.
viata mi se scrie cu fiecare zi ce trece si nu stiu in ce moment, privind in urma, o sa pot spune daca am fost sau nu (cred, in secret, ca asta o sa simt...dar nu o sa accept de teama unei superstitii care ma bantuie inca de la primul fior de iubire: ca atunci cand voi spune cu voce tare, se va rupe vraja).
traim vremuri in care egoismul vietii de zi cu zi a devenit o piedica, in care iubirea a devenit o marfa poate prea rara sau poate supraestimata (ce-ti este si cu expresiile preluate si traduse), vremuri in care refuz sa renunt la speranta, refuz sa renunt la vise, declar razboi tuturor acelor reguli create pentru a ne proteja de potentiale suferinte si esecuri. vremurile acestea in care peste tot in jurul meu aud despre rate care au crescut datorita cresterii cursului valutar, despre cupluri macinate de grija de a face bani, mai multi bani (sau macar la fel de multi), despre prieteni care nu se mai vad cu lunile pentru ca toti sunt prinsi cu prea multa munca, sunt cele care m-au facut sa realizez ca daca nu imi pastrez sufletul deschis, daca nu imi ingrijesc visele, daca nu imi hranesc pasiunile, am toate sansele sa nu ma diferentiez cu nimic de regula.
regula celor ce nu stiu cum le trece timpul, unde le-au trecut anii, regula celor ce au avut atata grija sa nu riste, sa nu sufere, incat nu au mai avut sansa iubirii, regula celor care se feresc de riscuri pana ajung sa se fereasca de viata.
mai bine lupt sa fiu exceptia.

stand still

e un fel de gaura neagra... nu stiu daca doar timpul sau toata lumea sau energiile pe care toti le transmit in univers.
parca nu mai au cap si coada, parca vin ca niste valuri fara oprire, din ce in ce mai dese, din ce in ce mai mari, fara sa mai dea timp sa iti tragi sufletul intre doua navaliri de apa ce iti trec peste cap.
incerc sa imi dau seama care le e scopul, sau macar ce prevestesc toate. si nu mai stiu, nu mai gasesc nici macar timpul sa stau cu mine in linistea noptii si, nu sa meditez, dar macar sa le privesc pe toate cele de peste zi. parca nici pentru asta nu mai am energie.
dar stiu ca daca eu nu imi gasesc un sol prielnic, puternic in interiorul meu in care sa ma ancorez, care sa imi hraneasca radacinile, s-ar putea ca intr-o zi fara stirea mea, sa imi dau seama ca toate valurile astea m-au ratacit de mine, de visele mele, de sufletul meu.
astea sunt momentele in care ma opresc. e ca in pozele acelea in care, cu exceptia unui singur personaj sau obiect care se vede absolut clar, toate celelalte sunt doar o dunga in miscare. asa ma simt. dar e ca si cum in aceste momente reusesc sa opresc la marginea mea tot haosul, sa il directionez pe langa mine.
zambesc. acestea sunt momentele in care ma iau din tentaculele vietii de zi cu zi si ma redau mie, in care mi se confirma ca pot sa ma duc pana in cele mai indepartate cotloane ale fiintei mele fara sa pierd drumul inapoi.

a doua pagina

uneori simt ca ma invart in cerc... ca nu reusesc sa trec de prima pagina a povestilor, dar nu a celor pe care le scriu, ci mai mult ale celor pe care vreau sa le traiesc. de fapt de prima pagina a tuturor lucrurilor. incep cu entuziasm, tremur de nerabdare, inchid ochii si vibrez imaginandu-mi toata implinirea pe care o voi simti atunci cand voi termina de scris o carte, cand fotografiile mele vor spune lumii povesti, cand voi avea facut jurnalul de calatorie, cu toate nimicurile prinse intre pagini sa imi aminteasca de drumul parcurs.
cand sunt gata sa intorc fila, sa trec de partea de inceput, sa incep sa traiesc visul... ceva se frange. incerc sa imi dau seama daca este teama, teama de esecul ce ma pandeste, teama de a nu stii cu ce voi umple a doua fila, teama de a nu fi visat prea mult... incerc sa ma reintorc, sa reiau firul, sa gasesc acel loc in care puntea e fragila si reusesc sa trec de el.
vad drumul, il vad de fiecare data, il pot parcurge cu ochii inchisi. cand ma poticnesc? in ce ma poticnesc?
stiu ca tot ce trebuie este sa reusesc o data, o singura data, sa intorc fila, sa completez primul rand de pe cea de-a doua pagina, apoi totul va veni de la sine.

O seara frumoasa doamna...

ma intreb uneori cum mi-ar fi daca as trai la casa. cu exceptia vacantelor de vara, toata viata am fost locatar de bloc. si dincolo de momentele de maxima exasperare cand diversele masini de gaurit ma impiedica pana sa si gandesc, blocul are un farmec anume.
in felul lui iti vorbeste despre obiceiurile oamenilor, despre momentele lor de relaxare cand canta fals sub dus, despre discutiile in contradictoriu (uneori la tonalitati atat de inalte incat imi dau un sentiment de teama, ca si cum s-ar tipa la mine in casa), despre graba fiecaruia de a veni si a pleca, mereu in asteptarea unui lift pentru un nou drum pe verticala, despre iubirile consumate in spatele usilor inchise ce lasa sa transpire uneori gemete infocate sau miscari ritmice ale paturilor.
si mai sunt si alte vieti, vieti pustii si abandonate dincolo de limita singuratatii, vieti ce se hranesc din zgomotul pasilor ce se fac auziti pe scari, din miscarea oamenilor intre etaje: se intredeschide o usa la etajul 3 din spatele caruia 2 ochi incruntati insotesc un glas certaret: "mataluta la cine mergi domnita? ahaaa! si nu poti sa urci mai incet?". De fapt nu vrea sa urci mai incet. Mai incet ar insemna sa nu te mai auda. Mai incet ar insemna sa fie privata de acel minim contact cu un alt om. O seara frumoasa ii urez batranei vecine de la etajul 3. Stiu ca ea cunoaste mult mai bine decat mine fiecare zgomot prin care blocul nostru transmite fara incetare ca este viu.

pentru ea, un semafor de culoare rosie

il cunosti, te indragostesti, iubesti, daruiesti si primesti, toate petrecandu-se in tesatura cu ochiuri stranse sau mai largi a zilelor in care iti numeri relatia, tesatura la care iti doresti sau crezi ca iti aduci mereu contributia, chiar si atunci cand zilele trec asa de grabite ca nu mai ai timp sa iti daruiesti macar 5 minute inainte de culcare sa absorbi tot ceea ce ti s-a intamplat.
te plangi de lipsa de timp, de lipsa momentului in care sa ii spui ceea ce te deranjeaza, ceea ce ai vrea sa faca altfel, iti inghiti cu noduri incipiente forme de frustrare cu speranta ca nu se vor transforma in demoni care sa te urmareasca. pentru ca e relatia ta, pentru ca e omul pe care il iubesti, pentru ca s-au adunat prea multe cele carora nu le-ai dat suficienta atentie, fata de care nu ti-ai exprimat parerea cand era momentul.
in ziua (generic vorbind, pentru ca practic poate sa fie vorba de o saptamana, o luna sau un an) in care iubirea ta se fractureaza iremediabil, in care despartirea devine singura varianta ca sa mai puteti salva ceva din viitorul impreuna, iti propui ca data viitoare sa faci lucrurile altfel. la urma urmei, ai mers de atatea ori pe acelasi drum, stii cu siguranta unde te va duce.
stai cu tine, analizezi, stai cu prietenii, asculti, vorbesti, pui pe foaie (sau nu) ca sa nu uiti pe viitor. ai invatat lectiile, ai identificat schimbarile de facut, ai energia sa incerci altfel.
cat de mari trebuie sa fie parghiile de sustinere, cat de multe sa fie jaloanele care semnalizeaza drumul cel bun astfel incat cu fiecare nou intalnire, cu fiecare pas spre impacare, sa nu se stearga miraculos din memorie toate lucrurile care te-au deranjat, toate schimbarile pe care stiai cu siguranta ca vrei sa le faci la tine? as inventa un semafor pentru fiecare drum dovedit nepotrivit pe care l-ai ales atunci cand erai la o intersectie si l-as bloca pe culoarea rosie.
un semafor care sa iti aduca mereu aminte ca atunci cand pornesti pe acelasi drum, ajungi la acelasi rezultat.

amestec

cand viata incepea sa o ia la galop pe langa mine, dadeam vina pe lipsa de timp. e cea mai buna scuza in spatele careia m-am ascuns multa vreme, pentru a justifica multe din cele pe care mi-as fi dorit sa le fac sau la care sa doar visam ca le-as fi putut face. "dar cand, cand sa o fac, daca nu e timp?" era o scuza care a functionat ani intregi, care mi-a dat ocazia sa ma pot plange ca viata e haotica, ca traim vremuri in care nu ti se mai permite ragaz pentru tine.
m-am priceput foarte bine sa ma mint, atunci cand minciuna era o varianta mai convenabila, atunci cand minciuna inseamna sa nu fiu nevoita sa iau decizii si sa declansez schimbari. ma minteam uneori fara sa imi dau seama, pentru ca imi spuneam ca am prea putin timp sa stau cu mine, sa ma ascult, sa indepartez toate straturile care se aseaza peste miezul fiintei mele si uitam de multe ori inconstient cine sunt de fapt, ce ma defineste si ce ma implineste in viata.
era mai usor asa, decat mersul poticnit prin mine, decat infruntarea demonilor de tot felul, decat sa trebuiasca sa gasesc raspunsuri la intrebari incomode si mai mult decat atat, odata ce le-am gasit, sa iau si niste decizii.
imi place sa folosesc timpul trecut, pentru ca imi place sa cred ca transformarile de tot felul nu sunt doar la nivelul discursului, ci devin, incetul cu incetul, o parte din mine.
cat de usor este sa filozofez, la un pahar de vorba, despre importanta pe care ar trebui sa o acordam fiecarei zile, despre cum nu stii niciodata ce te asteapta, despre cat de fragile sunt toate cele pe care le credem batute in cuie in jurul nostru, cum e bine sa spui oamenilor dragi ce simti pentru ei acum, pentru ca nu iti garanteaza nimeni viitorul. se pare ca pana la urma e mai usor sa gestionezi o relatie cu altcineva, pentru ca dai si primesti, pentru ca ai libertatea de a sta sau a pleca. dar cand vine vorba de relatia cu tine... nu mai ai unde sa pleci atunci cand nu iti place imaginea din oglinda si nici pe cine sa dai vina cand cuvantul dat nu e respectat.

de seara

ceea ce am gandit si am simtit in trecut determina cine suntem acum. ceea ce gandim si simtim acum determina cine vom fi in viitor. (nu, nu e inventata de mine, mi-a spus-o si mie cineva)
oamenii se schimba? nu stiu si nici nu cred ca e important sa am un raspuns. uneori cred ca da, alteori mi se pare greu de acceptat gandul. probabil ca sunt parti in fiecare ce vor ramane mereu la fel, indiferent ca sunt bune sau rele in ochii nostri sau ai lumii, indiferent daca ne place sau nu ca le avem. acele parti trebuie descoperite si iubite in primul rand de noi. restul este responsabilitatea fiecaruia. ce face cu ceea ce simte, cu ceea ce poate invata, cu ceea ce isi doreste sa fie, cum alege sa se modeleze in primul rand pentru sine, apoi pentru ceilalti.
daca nu cred despre mine ca merit ceea ce stiu ca mi-ar placea sa primesc, nu voi indrazni sa cer si voi primi pe masura.
nu stiam despre mine ca pot sa daruiesc oricat si totusi sa imi ramana suficient suflet pentru mine, ca pot sa iubesc oricat si totusi sa nu incetez sa fiu eu...

culoarea mea rosie

rosul nu era o culoare. era o stare organica de respingere. rosu era culoarea femeilor, a celor implinite, a celor ce se descoperisera, a celor ce nu se temeau de feminitatea lor. si nu avea nicio sansa de a castiga teren in fata albastrului in care visam.
de rosul meu imi era teama, fugeam nereusind sa ii imbratisez sensurile.
clocotul m-a atins intr-o esarfa, esarfa ce a fost intr-o zi de primavara martora unui sarut, acel gen de sarut in care te pierzi si apoi te minunezi ca nu iti mai recunosti forma, privirea, mersul.
esarfa s-a pierdut, a disparut fara bilet de ramas bun din cosul in care isi astepta zilele de freamat, infasurata in jurul gatului.
am uitat-o.
treceam prin timp crezand ca ce e in mine important fusese deja descoperit. vibratiile la culori, schimbate pe neasteptate, au trezit dorul de ceva despre care refuzasem sa stiu ca exista: partea rosie a mea ce s-a prelins pe geanta, s-a strecurat in cercei, in snurul pantalonilor de pijama.
si le spun culorii si mie "bine ati venit, v-am dus dorul, fara sa stiu, o viata intreaga"

pelerinaj

cuvinte care cad
cuvinte rostogolindu-se
alunecand prin mine,
prabusindu-se pe langa mine
varsand sensuri,
atat de multe prin mine
atatea pe langa...
cuvinte in care m-am sacrificat,
in care m-am pierdut,
in numele carora am agonizat
de suferinta, de extaz.
cuvinte exilate
dincolo de marginile fiintei mele,
loc doar al meu de pelerinaj,
in numele tuturor cuvintelor
pe care le invat si pe care le reneg
atunci cand vreau sa uit
si atunci cand imi amintesc
ca inima mea e rosie
si pulseaza sau sangereaza
doar dragoste.