acum e tot

daca ar fi mai putin dureroasa, mai putin schimbatoare, mai putin imprevizibila si uneori chiar si fara sens, nu ar avea acelasi farmec.
multi intelegem ca e finita, dar oare absorbim conceptul? absorbim in modul de gandire, in modul in care reactionam, in care ii privim pe cei din jur, faptul ca timpul este poate cea mai finita dintre notiunile cu care ne intalnim? i-am mai privi la fel, le-am mai vorbi la fel, alegerile noastre ar fi aceleasi daca la baza constructiei noastre interioare ar sta constiinta faptului ca acum este cu adevarat tot ce avem? ca maine de fapt nu exista decat printr-o intamplare care poate sa se repete sau nu? am lasa oare orele sa treaca la voia intamplarii? ne-am mai ascunde sub umbrela deja uzata a "nu am timp acum!"? ne-am mai permite sa nu il pretuim, sa il desconsideram simtind, rostind: "ma plictisesc"?
nu vreau sa il irosesc pe "acum". si totusi, constient sau nu o fac cu fiecare alegere pe care mi-o imaginez impusa, cu fiecare alegere prin care nu reusesc sa sparg conditionarile in care am crescut.