semn de intrebare

ma straduiesc sa trec de perioada lui "de ce?" aparut pe buze pentru tot ceea ce se intampla si nu inteleg. filosofii orientale sau occidentale, maturizare, intelepciune de bun simt, fac eforturi sa le inglobez pe toate in prezentul meu interior, sa absorb faptul ca pentru multe dintre intamplari raspunsurile vin mai tarziu, mult mai tarziu, ca altele raman fara explicatie, cel putin in viata asta.
sunt momente in care, cu copilareasca obstinatie repet aceeasi intrebare despre care se spune ca a generat progresul (desi acum mai repede vine din senzatia de haos si nu din nevoia de a evolua) "de ce?"
privit de sus, de mult mai sus decat etajul 6 la care locuiesc, de mult mai sus decat avioanele cu care zbor uneori, privit de dincolo de albastrul cel de toate zilele de vara, suntem incredibil de mici si incredibil de insignifiant este tot ce ni se intampla pe parcursul vietii. marile noastre bucurii sau realizari, marile noastre drame si pierderi, sunt infime in tot angrenajul pe care Pamantul e inca obligat sa il suporte. privirea de sus (poate nu neaparat atat de sus, dar oricum...), privirea de ansamblu, este insa un exercitiu pe care iti e mai usor sa il practici atunci cand mica ta lume mare este in echilibru, atunci cand nu esti preocupat sa iti folosesti fiecare dram de energie pentru a nu te desface in bucati, pentru a tine cat de cat intr-un tot viata ce a luat-o la vale.
e frustrant sa pui intrebarea chiar si atunci cand nu e viata ta, ci a cuiva drag, care se destrama. e si mai frustrant si dureros atunci cand ti se intampla tie si cu toate eforturile de a privi inainte prin ceata lacrimilor si a trecutului care te invadeaza, tot ce vezi e bolovanisul drumului si tot ce simti este ca prabusindu-te, te vei strivi.
acum tot ce stiu e un singur lucru: nu esti singura.