atunci cand cineva drag e trist, atunci cand simte ca si-a ratacit drumul, atunci cand inceputul unei noi zile vine cu intrebarea "ce sens mai are sa ma ridic din pat?" caut sa picur in cuget inseninare, sa aduc la lumina abia palpainda a increderii in sine adevaruri de multe ori cliseice dar din fericire negolite de continut. cuvintele vin de la sine si izvorul nu sta doar in afectiunea pe care o simt. e mai usor pentru cel ce nu e prins in mazga trairilor confuze, lipsite de luminita calauzitoare, sa ajunga la ele si de multe ori ajuta pasul sa nimereasca calea regasirii sensurilor.
dar daca in locul persoanei dragi pe care o incurajezi, pe care o sustii, esti chiar tu? daca tu ti-ai ratacit drum, daca tu nu mai gasesti bucurie in scurgerea zilelor, atunci ce ti-ai spune? ce ti-ai spune daca ai fi prietena ta? ca iti meriti tristetea si nefericirile? ca toate astea ti se intampla pentru ca nimic bun nu iti iese oricum niciodata? ca asa iti e menit, sa inhalezi toate trisetile pana te vor ineca?
umerii de plans ai prietenilor, cuvintele de incurajare, reamintirea tuturor lucrurilor bune sunt parte aproape integranta a tratamentului pentru suferintele mai mari sau mai mici ale sufletului. le poti auzi repetate la nesfarsit, imbracate in haina calduroasa a altor si altor sinonime. le poti da dreptate clatinand trist din cap, caci nimeni nu stie de fapt ce este in sufletul tau. dar daca data viitoare cand iti vei reaminti ce este in sufletul tau iti vei vorbi cu vocea unui prieten? daca data viitoare te-ai intreba, inainte sa rememorezi toate motivele tristetii sau durerii, daca eu mi-as fi cel mai bun prieten, ce mi-as spune?
cand am inceput sa scriu aici intentia clara a fost sa imi indrept atentia spre ceea ce vine din interior (traiesc prea des cu senzatia ca dau mult mai multa atentie celor ce vin din exterior). dar nu rezist sa dedic cateva randuri romanelor istorice ale Rodicai Ojog-Brasoveanu, e singurul lucru pe care pot sa il fac la randul meu, asa cum si eu am fost dedulcita la randul meu de o buna prietena (multumesc Irina).
nu ma pricep (de fapt nu simt ca ma pricep) sa povestesc despre carti, nu in felul coerent al unei recenzii (de fapt nici macar nu imi doresc sa iasa intr-un final asa ceva, pentru ca nu acesta este scopul. sunt multi altii care fac asta oficial si o fac foarte bine). dar vreau sa povestesc un pic despre limba romana.
nu am stiut ca imi era atat de dor de limba romana pana sa ii citesc romanele istorice (recunosc ca nu am nicio inclinatie spre cele politiste care au si consacrat-0). dor de sensuri incredibile date unor cuvinte cu care ma obisnuisem mai mult chiar decat sunt obisnuita cu sunetul alarmei dimineata. de vorbe de duh, de bogatia si freamatul cuvintelor, de expresii care mi-au pus sub lumina reflectoarelor limbajul de lemn din dotarea proprie de care ma plang prea des, caruia imi promit mereu sa ii mai cioplesc asperitatile (si cine stie, poate chiar sa mai stavilesc izvorul de englezisme cu care imi ornez discursul zilnic).
povestile de pe vremea Brancoveanului (leat 1700) au o savoare aparte si totusi nu fac opintesc sa le aduc slava istorisirilor in sine (desi eu imi recunosc vina de a fi fost tinuta cu sufletul la gura si de a fi cumparat, dupa ce am inceput lectura primului roman, toate celelalte pe care le-am gasit pe rafturile librariilor), ci a limbii romane ce curge mieros de pe o pagina pe alta de ti-ai putea linge degetele de placere.
