dor de dulcele glas romanesc

cand am inceput sa scriu aici intentia clara a fost sa imi indrept atentia spre ceea ce vine din interior (traiesc prea des cu senzatia ca dau mult mai multa atentie celor ce vin din exterior). dar nu rezist sa dedic cateva randuri romanelor istorice ale Rodicai Ojog-Brasoveanu, e singurul lucru pe care pot sa il fac la randul meu, asa cum si eu am fost dedulcita la randul meu de o buna prietena (multumesc Irina).
nu ma pricep (de fapt nu simt ca ma pricep) sa povestesc despre carti, nu in felul coerent al unei recenzii (de fapt nici macar nu imi doresc sa iasa intr-un final asa ceva, pentru ca nu acesta este scopul. sunt multi altii care fac asta oficial si o fac foarte bine). dar vreau sa povestesc un pic despre limba romana.
nu am stiut ca imi era atat de dor de limba romana pana sa ii citesc romanele istorice (recunosc ca nu am nicio inclinatie spre cele politiste care au si consacrat-0). dor de sensuri incredibile date unor cuvinte cu care ma obisnuisem mai mult chiar decat sunt obisnuita cu sunetul alarmei dimineata. de vorbe de duh, de bogatia si freamatul cuvintelor, de expresii care mi-au pus sub lumina reflectoarelor limbajul de lemn din dotarea proprie de care ma plang prea des, caruia imi promit mereu sa ii mai cioplesc asperitatile (si cine stie, poate chiar sa mai stavilesc izvorul de englezisme cu care imi ornez discursul zilnic).
povestile de pe vremea Brancoveanului (leat 1700) au o savoare aparte si totusi nu fac opintesc sa le aduc slava istorisirilor in sine (desi eu imi recunosc vina de a fi fost tinuta cu sufletul la gura si de a fi cumparat, dupa ce am inceput lectura primului roman, toate celelalte pe care le-am gasit pe rafturile librariilor), ci a limbii romane ce curge mieros de pe o pagina pe alta de ti-ai putea linge degetele de placere.