prieten sau dusman?

atunci cand cineva drag e trist, atunci cand simte ca si-a ratacit drumul, atunci cand inceputul unei noi zile vine cu intrebarea "ce sens mai are sa ma ridic din pat?" caut sa picur in cuget inseninare, sa aduc la lumina abia palpainda a increderii in sine adevaruri de multe ori cliseice dar din fericire negolite de continut. cuvintele vin de la sine si izvorul nu sta doar in afectiunea pe care o simt. e mai usor pentru cel ce nu e prins in mazga trairilor confuze, lipsite de luminita calauzitoare, sa ajunga la ele si de multe ori ajuta pasul sa nimereasca calea regasirii sensurilor.
dar daca in locul persoanei dragi pe care o incurajezi, pe care o sustii, esti chiar tu? daca tu ti-ai ratacit drum, daca tu nu mai gasesti bucurie in scurgerea zilelor, atunci ce ti-ai spune? ce ti-ai spune daca ai fi prietena ta? ca iti meriti tristetea si nefericirile? ca toate astea ti se intampla pentru ca nimic bun nu iti iese oricum niciodata? ca asa iti e menit, sa inhalezi toate trisetile pana te vor ineca?
umerii de plans ai prietenilor, cuvintele de incurajare, reamintirea tuturor lucrurilor bune sunt parte aproape integranta a tratamentului pentru suferintele mai mari sau mai mici ale sufletului. le poti auzi repetate la nesfarsit, imbracate in haina calduroasa a altor si altor sinonime. le poti da dreptate clatinand trist din cap, caci nimeni nu stie de fapt ce este in sufletul tau. dar daca data viitoare cand iti vei reaminti ce este in sufletul tau iti vei vorbi cu vocea unui prieten? daca data viitoare te-ai intreba, inainte sa rememorezi toate motivele tristetii sau durerii, daca eu mi-as fi cel mai bun prieten, ce mi-as spune?