geografia mea

e simplu: incepi sa urci o panta, iti harjai coatele si genunchii, iti zgarii obrajii, iti ranesti talpile, te bati cu vocile fara trup ce iti soptesc ca nu vei ajunge niciodata in varf. uneori capatul de drum este altul decat cel pe care credeai ca il vei descoperi. deh, de jos imaginea poate fi deformata. ti se umplu plamanii de curatenia aerului, ti se dilata sufletul de bucuria descoperirii, de toate victoriile asupra ta, de tot ce ai schimbat pe parcurs. uneori ma gandesc ca primul urcus spre tine e cel mai greu. de fapt toate sunt grele si prea putine se aseamana intre ele. odata ce l-ai inceput pe primul, odata ce ai ajuns pe primul varf, perspectiva se schimba. si descoperi alte si alte varfuri pe care ai vrea sa le cuceresti, foamea de alte si alte drumuri si cautari care sa te aduca si mai aproape de tine. iar calea spre urmatorul inseamna o noua coborare, si, mai incet sau mai usor, mai neincrezator sau mai pionier prin tine, o noua urcare.
sunt multe de cucerit, multe de parcurs... si nici un varf nu se lasa cucerit fara sa treci prin vale inainte.