stand still

e un fel de gaura neagra... nu stiu daca doar timpul sau toata lumea sau energiile pe care toti le transmit in univers.
parca nu mai au cap si coada, parca vin ca niste valuri fara oprire, din ce in ce mai dese, din ce in ce mai mari, fara sa mai dea timp sa iti tragi sufletul intre doua navaliri de apa ce iti trec peste cap.
incerc sa imi dau seama care le e scopul, sau macar ce prevestesc toate. si nu mai stiu, nu mai gasesc nici macar timpul sa stau cu mine in linistea noptii si, nu sa meditez, dar macar sa le privesc pe toate cele de peste zi. parca nici pentru asta nu mai am energie.
dar stiu ca daca eu nu imi gasesc un sol prielnic, puternic in interiorul meu in care sa ma ancorez, care sa imi hraneasca radacinile, s-ar putea ca intr-o zi fara stirea mea, sa imi dau seama ca toate valurile astea m-au ratacit de mine, de visele mele, de sufletul meu.
astea sunt momentele in care ma opresc. e ca in pozele acelea in care, cu exceptia unui singur personaj sau obiect care se vede absolut clar, toate celelalte sunt doar o dunga in miscare. asa ma simt. dar e ca si cum in aceste momente reusesc sa opresc la marginea mea tot haosul, sa il directionez pe langa mine.
zambesc. acestea sunt momentele in care ma iau din tentaculele vietii de zi cu zi si ma redau mie, in care mi se confirma ca pot sa ma duc pana in cele mai indepartate cotloane ale fiintei mele fara sa pierd drumul inapoi.