cand viata incepea sa o ia la galop pe langa mine, dadeam vina pe lipsa de timp. e cea mai buna scuza in spatele careia m-am ascuns multa vreme, pentru a justifica multe din cele pe care mi-as fi dorit sa le fac sau la care sa doar visam ca le-as fi putut face. "dar cand, cand sa o fac, daca nu e timp?" era o scuza care a functionat ani intregi, care mi-a dat ocazia sa ma pot plange ca viata e haotica, ca traim vremuri in care nu ti se mai permite ragaz pentru tine.
m-am priceput foarte bine sa ma mint, atunci cand minciuna era o varianta mai convenabila, atunci cand minciuna inseamna sa nu fiu nevoita sa iau decizii si sa declansez schimbari. ma minteam uneori fara sa imi dau seama, pentru ca imi spuneam ca am prea putin timp sa stau cu mine, sa ma ascult, sa indepartez toate straturile care se aseaza peste miezul fiintei mele si uitam de multe ori inconstient cine sunt de fapt, ce ma defineste si ce ma implineste in viata.
era mai usor asa, decat mersul poticnit prin mine, decat infruntarea demonilor de tot felul, decat sa trebuiasca sa gasesc raspunsuri la intrebari incomode si mai mult decat atat, odata ce le-am gasit, sa iau si niste decizii.
imi place sa folosesc timpul trecut, pentru ca imi place sa cred ca transformarile de tot felul nu sunt doar la nivelul discursului, ci devin, incetul cu incetul, o parte din mine.
cat de usor este sa filozofez, la un pahar de vorba, despre importanta pe care ar trebui sa o acordam fiecarei zile, despre cum nu stii niciodata ce te asteapta, despre cat de fragile sunt toate cele pe care le credem batute in cuie in jurul nostru, cum e bine sa spui oamenilor dragi ce simti pentru ei acum, pentru ca nu iti garanteaza nimeni viitorul. se pare ca pana la urma e mai usor sa gestionezi o relatie cu altcineva, pentru ca dai si primesti, pentru ca ai libertatea de a sta sau a pleca. dar cand vine vorba de relatia cu tine... nu mai ai unde sa pleci atunci cand nu iti place imaginea din oglinda si nici pe cine sa dai vina cand cuvantul dat nu e respectat.
m-am priceput foarte bine sa ma mint, atunci cand minciuna era o varianta mai convenabila, atunci cand minciuna inseamna sa nu fiu nevoita sa iau decizii si sa declansez schimbari. ma minteam uneori fara sa imi dau seama, pentru ca imi spuneam ca am prea putin timp sa stau cu mine, sa ma ascult, sa indepartez toate straturile care se aseaza peste miezul fiintei mele si uitam de multe ori inconstient cine sunt de fapt, ce ma defineste si ce ma implineste in viata.
era mai usor asa, decat mersul poticnit prin mine, decat infruntarea demonilor de tot felul, decat sa trebuiasca sa gasesc raspunsuri la intrebari incomode si mai mult decat atat, odata ce le-am gasit, sa iau si niste decizii.
imi place sa folosesc timpul trecut, pentru ca imi place sa cred ca transformarile de tot felul nu sunt doar la nivelul discursului, ci devin, incetul cu incetul, o parte din mine.
cat de usor este sa filozofez, la un pahar de vorba, despre importanta pe care ar trebui sa o acordam fiecarei zile, despre cum nu stii niciodata ce te asteapta, despre cat de fragile sunt toate cele pe care le credem batute in cuie in jurul nostru, cum e bine sa spui oamenilor dragi ce simti pentru ei acum, pentru ca nu iti garanteaza nimeni viitorul. se pare ca pana la urma e mai usor sa gestionezi o relatie cu altcineva, pentru ca dai si primesti, pentru ca ai libertatea de a sta sau a pleca. dar cand vine vorba de relatia cu tine... nu mai ai unde sa pleci atunci cand nu iti place imaginea din oglinda si nici pe cine sa dai vina cand cuvantul dat nu e respectat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu