culoarea mea rosie

rosul nu era o culoare. era o stare organica de respingere. rosu era culoarea femeilor, a celor implinite, a celor ce se descoperisera, a celor ce nu se temeau de feminitatea lor. si nu avea nicio sansa de a castiga teren in fata albastrului in care visam.
de rosul meu imi era teama, fugeam nereusind sa ii imbratisez sensurile.
clocotul m-a atins intr-o esarfa, esarfa ce a fost intr-o zi de primavara martora unui sarut, acel gen de sarut in care te pierzi si apoi te minunezi ca nu iti mai recunosti forma, privirea, mersul.
esarfa s-a pierdut, a disparut fara bilet de ramas bun din cosul in care isi astepta zilele de freamat, infasurata in jurul gatului.
am uitat-o.
treceam prin timp crezand ca ce e in mine important fusese deja descoperit. vibratiile la culori, schimbate pe neasteptate, au trezit dorul de ceva despre care refuzasem sa stiu ca exista: partea rosie a mea ce s-a prelins pe geanta, s-a strecurat in cercei, in snurul pantalonilor de pijama.
si le spun culorii si mie "bine ati venit, v-am dus dorul, fara sa stiu, o viata intreaga"