prea mic, prea mare...

se intampla uneori ca o anumita forma (nu conteaza de este lucru, sentiment, relatie sau blog), in care te simteai asezat comfortabil si atat de bine reprezentat, fara vreun fel de preaviz sa nu te mai...incapa. ca a intrat la apa sau ca te-ai schimbat tu, ca la o anumita intersectie alegerea ta a fost alta decat de obicei si ti s-a schimbat nu doar macazul, dar si ecartamentul si ceea ce stiai precum propriul buzunar si iti producea bucurie si regasire de fiecare data, inceteaza sa mai fie asa cum il credeai pentru totdeauna.
te uiti surprins la ieri, te uiti surprins la azi si urmaresti cu degetul fiecare rand de pe pagina fiecarei ore, incercand sa intelegi ce s-a intamplat cu tine si totusi fara tine. sau poate explicatia ar trebui cautata cu luni in urma? pentru ca e totusi greu de conceput cum ceva-ul meu poate sa inceteze a mai fi al meu si eu nici macar sa nu fiu avertizat?
unele lucruri (multe chiar dintre ele) e bine sa incerci sa le patrunzi, sa le inhalezi esenta. pentru altele insa intrebarea "de ce?" nu face decat sa deschida un mic (sau mare, de ce nu) vortex in care esti absorbit cu fiecare esec de a-ti raspunde si cu fiecare noua determinare de a intelege. iar cand intelegerea si acceptarea nu merg mana in mana...
si totusi nu imi propun sa vorbesc despre relatii in care fara alt avertisment nu te mai regasesti, nici despre joburi in care dintr-o data nu iti mai gasesti sensul nici despre oricare dintre lucrurile mari (sa zicem) pe care le experimentam.
tema e mult mai simpla: blogul. cand l-am inceput imi era firesc sa fie asa, o singura mare categorie in care sa fac si sa desfac castele de nisip. acum cred ca...mi-a ramas mic. ca as vrea si un buzunar pentru carti si un album pentru fotografie si un carnetel pentru nimicurile zilnice. si cum se spune ca planurile scrise au cu 40% mai multe sanse sa se indeplineasca, iata, imi scriu: e timpul sa iti creasca ramuri.