scurte relatari despre o viata

si-a acceptat tacut locul primit printre ceilalti si celelalte. stia ca s-ar putea sa fie ultima data cand o vedea, ultima oara cand ii simtea degetele alintandu-l de la un capat la altul, degetele ce devenisera noduroase in timp, pe care pielea se ridase insa pe care le iubea de peste 30 de ani. la fel cum o iubea si pe ea.
nu putea sa se revolte impotriva singuratatii ce o napadise, buruiana distrugatoare ce reusea sa patrunda in fiecare colt, in fiecare inceput si sfarsit de zi. ce folos ca isi amintea toate secretele pe care le adapostise, pozele oamenilor iubiti, biletele de dragoste parfumate? intelegea din privirea ei pierduta, din pozitia cuminte a mainilor asezate in poala, din felul in care uneori isi lasa capul in piept ca sa nu i se vada fantomele anilor trecuti ca, oricat de greu i-ar fi fost, trebuia sa ii accepte destinul si implicit sa si-l accepte si pe al lui.
in stanga lui, pe masa de plastic, manusile de dantela ce tuseau din cand in cand incarcate de praf. in dreapta lui ramele vechi de fotografii la fel de vechi. nici el nu se mai putea lauda cu prestanta pieii netede de alta data si cu dintii fermoarului la fel de ascutiti.
- Cu cat dati portmoneul, doamna?

prea mic, prea mare...

se intampla uneori ca o anumita forma (nu conteaza de este lucru, sentiment, relatie sau blog), in care te simteai asezat comfortabil si atat de bine reprezentat, fara vreun fel de preaviz sa nu te mai...incapa. ca a intrat la apa sau ca te-ai schimbat tu, ca la o anumita intersectie alegerea ta a fost alta decat de obicei si ti s-a schimbat nu doar macazul, dar si ecartamentul si ceea ce stiai precum propriul buzunar si iti producea bucurie si regasire de fiecare data, inceteaza sa mai fie asa cum il credeai pentru totdeauna.
te uiti surprins la ieri, te uiti surprins la azi si urmaresti cu degetul fiecare rand de pe pagina fiecarei ore, incercand sa intelegi ce s-a intamplat cu tine si totusi fara tine. sau poate explicatia ar trebui cautata cu luni in urma? pentru ca e totusi greu de conceput cum ceva-ul meu poate sa inceteze a mai fi al meu si eu nici macar sa nu fiu avertizat?
unele lucruri (multe chiar dintre ele) e bine sa incerci sa le patrunzi, sa le inhalezi esenta. pentru altele insa intrebarea "de ce?" nu face decat sa deschida un mic (sau mare, de ce nu) vortex in care esti absorbit cu fiecare esec de a-ti raspunde si cu fiecare noua determinare de a intelege. iar cand intelegerea si acceptarea nu merg mana in mana...
si totusi nu imi propun sa vorbesc despre relatii in care fara alt avertisment nu te mai regasesti, nici despre joburi in care dintr-o data nu iti mai gasesti sensul nici despre oricare dintre lucrurile mari (sa zicem) pe care le experimentam.
tema e mult mai simpla: blogul. cand l-am inceput imi era firesc sa fie asa, o singura mare categorie in care sa fac si sa desfac castele de nisip. acum cred ca...mi-a ramas mic. ca as vrea si un buzunar pentru carti si un album pentru fotografie si un carnetel pentru nimicurile zilnice. si cum se spune ca planurile scrise au cu 40% mai multe sanse sa se indeplineasca, iata, imi scriu: e timpul sa iti creasca ramuri.

ma repet

am niste teme recurente, ca niste mantre ce se tot repeta. probabil ca ar trebui sa invat ceva din ele. ca daca se repeta inseamna ca degeaba le parcurg? sau ca degeaba le parcurg atata vreme cat nu fac ceva concret in privinta subiectelor acelor teme?
tema de acum e legata de timp. mare subiect. scurt post.
timpul pe care unii dintre prietenii mei isi doresc sa il opreasca (si probabil nu doar ei). pe care altii il simt ca se comprima si ca azi e luni, maine e vineri si in 2 saptamani ajungi de la Paste la Craciun si juri cu mana pe inima ca nu stii unde s-a dus. timpul care se repeta sub forma unei noi zile doar pentru unii dintre noi si totusi nu ne consideram norocosi.
dar ziceam ca post-ul e scurt. de oprit nu il putem opri. de comprimat zau de stiu daca e adevarat (desi eu una cred ca da). de irosit il irosim. si totusi, constienti fiind, in multe dintre zile doar ne plangem si nu facem nimic concret. asa de greu sa fie?

vand vise

vand vise. am o taraba frumos ornata, asortata in culorile tuturor dorintelor pe care le-am zamislit, chiar si ale celor pe care le-am uitat odata cu trecerea timpului.
mi-am asezat taraba in mijlocul sufletului si imi strig marfa. ma ademenesc sa vad ce vise noi mai sunt, ce dorinte noi au mai prins contur, sa aleg in ce ma voi invalui in fiecare noua zi. as vrea sa pot sa ma laud ca ii cercetez marfa in fiecare zi. dar nu e asa.
duc cu mine regretul zilelor in care nu trec pe la taraba de vise. stiu ca sunt unele sunt acolo doar pentru o zi, ca daca nu le descopar bogatia atunci, ele se intorc de unde au venit si ma urmareste regretul celor irosite.
visele noi imi sunt la fel de dragi ca si cele pe care le tin insiruite de ani de zile. fiecare dintre ele are nevoie de aceeasi grija sa creasca si sa isi urmeze destinul. multe dintre destinele lor ar fi putut fi altele. multe dintre ele inca nu si-au gasit implinirea, caci visele sunt tot acolo, pe taraba, chiar daca eu le-am descoperit deja sau nu.
as putea sa vand vise si altora. sa vand povesti despre o viata imaginata oamenilor pe langa care trec zi de zi. sau caselor in fata carora ma opresc sa le ascult istoria familiilor gazduite intre pereti, a viselor pastrate cu sfintenie.
imi place taraba mea de vise. si imi place sa aduc mereu marfa proaspata. cine stie ce chilipir se va transforma intr-o zi in implinirea unei vieti?

teama

in timpul zilei nu ii vad. se ascund in aglomeratia strazilor, printre oamenii care isi urmaresc grabiti gandurile, printre oamenii care merg agale, fara nicio graba care sa le iuteasca pasul.
in ultima vreme imi pare ca atunci cand se intuneca apar din ce in ce mai multi oameni care imi ridica fiori pe sira spinarii. si nu ma gandesc la golanii cumva "obisnuiti" ai fiecarei zone. ci la oameni pe langa care atunci cand trec ma astept in orice moment sa ma imbranceasca, sa incerce sa imi smulga ceva, sa se rasteasca la mine pentru intunecimea vietii lor. ca si cum nici nu stiu ce, saracia sau agresivitatea pasiva a orasului asta, ii transforma, ii inraieste si e suficient sa trec pe langa unii dintre ei ca sa le simt gandul mereu la panda, animal de prada.
imi fura placerea plimbarilor la ceas de seara, cand ora tarzie reda strazilor linistea. imi fura siguranta drumului de la metrou pana acasa.
nu simt nevoia sa fiu nici meditativa, nici sa imi duc cuvintele pe drumuri sofisticate pentru a spune ceva simplu: oamenii care imi inspira teama par a fi din ce in ce mai multi. nu stiu unde se ascund ziua. probabil sunt tot acolo, dar sunt mult mai multi cei din jur si nu le mai simt "vibratia".

nerabdare

am o nerabdare...
as lua-o la fuga inaintea timpului sa imi ajung mai repede la vise. le simt vibratia, le vad conturul proiectat pe interiorul pleoapelor, le miros aroma parguita.
as lua-o la fuga inaintea mea sa ajung mai repede la mine, nerabdatoare sa traiesc si mai mult visele pe care le plasmuiesc si apoi le iau la pas, marunt, asezat, ca omul ce se plimba prin gradina inflorita, cu implinirea de mana, ca fiecare planta a fost sadita de el.
as lua-o la fuga prin mine, sa ma parcurg de la un capat la altul, sa multumesc si sa rad fiecarei batai de inima, fiecarui gand care nu se mai lasa strivit de teama ca ar putea iesi din cocon.
si totusi nu ma grabesc. inspir prin toti porii fiecare clipa si ma scald in bucuria de a o fi primit.

pas cu pas

imi place sa cred ca fiecare situatie este perfecta asa cum este. chiar si atunci cand este incarcata de dezamagiri, chiar si atunci cand te copleseste intrebarea "de ce?" sau cand incerci sa deslusesti prin tesatura de evenimente ce te inconjoara un sens care nu se vrea deslusit.
experienta "de viata" a capatat sensuri noi in ultimul timp. este cea care imi transmite ca fiecare eveniment din viata face posibil alte si alte evenimente ulterioare si ca, desi nu din toate ai ceva de invatat, toate sunt bucati de "pavaj" care se aseaza pentru a se construi drumul.
atunci cand doare, atunci cand se frange, atunci cand se destrama, atunci refuz sa fiu prizoniera unui "de ce" inutil si fara de sens. atunci aleg sa cred, sa sper, sa prind cu coada ochiului macar o farama din ceea ce va urma. si sa zambesc.