unic

nu imi amintesc vietile pe care le port cu mine. nu am nici memoria a ceea ce este inainte si va fi si dupa. tot acel instinct legat de faptul ca stiu ca nu a inceput la nastere si nu se termina la moarte nu releva nimic mai mult.
indiferent ce precede si ce urmeaza, stiu insa un lucru: viata asa cum este acum, este unica. in nicio alta existenta, indiferent de forma ei, nu va mai fi la fel. cine sunt acum, experientele pe care le traiesc acum, nu se vor mai repeta. unele ele dor, unele nu rodesc fericire si nici zambete, multe lasa pe buze intrebarea "dar ce ar fi fost daca as fi ales altfel". dar le pretuiesc pe toate la fel, tocmai pentru unicitatea lor. si incetul cu incetul ma apropiu de punctul in care important nu mi se mai pare sa inteleg de ce se intampla, ci sa ma cufund cu totul in ceea ce se intampla, sa captez esenta si apoi sa merg mai departe.
nimeni nu asteapta necazurile cu bratele deschise, nimeni nu e in cautarea durerii. scriind simt nodul unor posibile prevestiri ascunse in stomac. de multe ori mi-e teama sa nu le chem, sa nu mi se dea incercari din ce in ce mai grele de fiecare data cand cred ca sunt destul de puternica incat sa fac fata, orice ar fi. apoi ma mustrez ca nu am incredere in puterea lucrurilor bune, in forta lor. viata, asa cum ne este data, deciziile, asa cum le luam, toate au un sens. se spune ca nu conteaza destinatia, ci doar calatoria. cred ca amandoua sunt la fel de importante. calatoria care determina destinatia.

acum e tot

daca ar fi mai putin dureroasa, mai putin schimbatoare, mai putin imprevizibila si uneori chiar si fara sens, nu ar avea acelasi farmec.
multi intelegem ca e finita, dar oare absorbim conceptul? absorbim in modul de gandire, in modul in care reactionam, in care ii privim pe cei din jur, faptul ca timpul este poate cea mai finita dintre notiunile cu care ne intalnim? i-am mai privi la fel, le-am mai vorbi la fel, alegerile noastre ar fi aceleasi daca la baza constructiei noastre interioare ar sta constiinta faptului ca acum este cu adevarat tot ce avem? ca maine de fapt nu exista decat printr-o intamplare care poate sa se repete sau nu? am lasa oare orele sa treaca la voia intamplarii? ne-am mai ascunde sub umbrela deja uzata a "nu am timp acum!"? ne-am mai permite sa nu il pretuim, sa il desconsideram simtind, rostind: "ma plictisesc"?
nu vreau sa il irosesc pe "acum". si totusi, constient sau nu o fac cu fiecare alegere pe care mi-o imaginez impusa, cu fiecare alegere prin care nu reusesc sa sparg conditionarile in care am crescut.

noapte buna zilelor

cuvintele adorm. somn adanc, fara vise, fara zbateri de pleoape, fara rascoliri, lacrimi sau zambete. cuvintele adorm pe buze, adorm printre minutele innebunite sa treaca primele, adorm pana sa se scurga de pe penita, pana sa umple foaia.
cuvintele adorm odata cu mine, stare de hibernare, in suspensie, pana cand adoarme zgomotul zilei si se pot trezi.
as lua pastile pentru nesomn, sa nu mai ratacesc intre perne decat anumite ore, cele pe care le vreau eu, doar pe acelea, restul sa fie toate o vibratie, dar numai dupa ce adorm orele de zi, orele de munca, orele de responsabilitate.

o noua sansa

ce faci atunci cand esti complet panicat la ideea de a incepe un proiect nou, unul personal si palpabil? ce faci atunci cand te urmareste teama ca poate va fi inghitit de cotidianul vietii in care te zbati la fel cum au fost si altele?
ce faci atunci cand iti este teama ca poate nu esti suficient de puternic sa te lupti cu acel cotidian, ca nu esti suficient de puternic sa te lupti cu fantomele altor proiecte esuate?
trag aer in piept si imi asum viata, ma asum pe mine asa cum sunt. ma asum ca esuez mai mult decat reusesc si ca totusi nu stiu sa exist fara sa nu fi incercat, macar o data.

semn de intrebare

ma straduiesc sa trec de perioada lui "de ce?" aparut pe buze pentru tot ceea ce se intampla si nu inteleg. filosofii orientale sau occidentale, maturizare, intelepciune de bun simt, fac eforturi sa le inglobez pe toate in prezentul meu interior, sa absorb faptul ca pentru multe dintre intamplari raspunsurile vin mai tarziu, mult mai tarziu, ca altele raman fara explicatie, cel putin in viata asta.
sunt momente in care, cu copilareasca obstinatie repet aceeasi intrebare despre care se spune ca a generat progresul (desi acum mai repede vine din senzatia de haos si nu din nevoia de a evolua) "de ce?"
privit de sus, de mult mai sus decat etajul 6 la care locuiesc, de mult mai sus decat avioanele cu care zbor uneori, privit de dincolo de albastrul cel de toate zilele de vara, suntem incredibil de mici si incredibil de insignifiant este tot ce ni se intampla pe parcursul vietii. marile noastre bucurii sau realizari, marile noastre drame si pierderi, sunt infime in tot angrenajul pe care Pamantul e inca obligat sa il suporte. privirea de sus (poate nu neaparat atat de sus, dar oricum...), privirea de ansamblu, este insa un exercitiu pe care iti e mai usor sa il practici atunci cand mica ta lume mare este in echilibru, atunci cand nu esti preocupat sa iti folosesti fiecare dram de energie pentru a nu te desface in bucati, pentru a tine cat de cat intr-un tot viata ce a luat-o la vale.
e frustrant sa pui intrebarea chiar si atunci cand nu e viata ta, ci a cuiva drag, care se destrama. e si mai frustrant si dureros atunci cand ti se intampla tie si cu toate eforturile de a privi inainte prin ceata lacrimilor si a trecutului care te invadeaza, tot ce vezi e bolovanisul drumului si tot ce simti este ca prabusindu-te, te vei strivi.
acum tot ce stiu e un singur lucru: nu esti singura.

liber de la mine

stau fata in fata cu mine si imaginea ce se holbeaza fara sa clipeasca, identica pentru ochi, diferita pentru simturi.
oriunde as intoarce privirea aceeasi imagine, de care nu reusesc sa scap, aceeasi reflexie de la care trebuie sa iau o pauza, alte cadre, mereu altele, prea multe.
o pauza de la mine. sa pun biletel in usa cu "plecat pe perioada nedeterminata" si sa uit in spatele usii toata viata mea de zi cu zi, toate incrancenarile zilnice care imi tulbura adancurile.
cotidianul a reusit sa mi se strecoare prea mult pe sub piele, becurile de avarie palpaie tacut, se face fata cu greu, cu ultimele eforturi, bucatilor de concret ce rup, pe alocuri fara mila, invelisul determinate sa invadeze tot.
ii pun pavaza cuvinte, ii pun pavaza crezul ca lumea asa cum o vedem fiecare dintre noi, inlantuita intre ore, invartindu-se in jurul unui loc de munca si a unei farame de timp liber, este cea adevarata.
eu sunt cea care a declarat ca mereu ai posibilitatea unei alegeri (mereu cand folosesc sau aud cuvantul posibilitate imi vine in minte "posibilitatea unei insule" despre care am citit cate ceva dar nu am apucat sa o citesc, asa ca aleg eu intelesurile sintagmei - e in aceeasi zona cu banca lui Iona din mijlocul marii pe care sa se odihneasca pescarusii). nu intotdeauna stii insa ce sa alegi. iar stationarea in intersectii este mereu periculoasa.
pana aflu raspuns, agat anuntul "lipsesc 10 minute" si ma feresc din mijlocul intersectiei.(da, da, e anuntul pe care il pun doamnele ce vand bilete de autobuz in geam, pentru ca nimeni nu poate spune cand incep sa se numere cele 10 minute).