mi-am dorit mereu sa fiu exceptia de la regulile nescrise (sau mult prea scrise...) ale iubirii. cea care, iubind pana la uitare, daruind fara retineri, luptand si sperand mereu, isi va primi rasplata celei mai implinite (pleonasm sau nu, nu conteaza) dintre toate iubiri.
viata mi se scrie cu fiecare zi ce trece si nu stiu in ce moment, privind in urma, o sa pot spune daca am fost sau nu (cred, in secret, ca asta o sa simt...dar nu o sa accept de teama unei superstitii care ma bantuie inca de la primul fior de iubire: ca atunci cand voi spune cu voce tare, se va rupe vraja).
traim vremuri in care egoismul vietii de zi cu zi a devenit o piedica, in care iubirea a devenit o marfa poate prea rara sau poate supraestimata (ce-ti este si cu expresiile preluate si traduse), vremuri in care refuz sa renunt la speranta, refuz sa renunt la vise, declar razboi tuturor acelor reguli create pentru a ne proteja de potentiale suferinte si esecuri. vremurile acestea in care peste tot in jurul meu aud despre rate care au crescut datorita cresterii cursului valutar, despre cupluri macinate de grija de a face bani, mai multi bani (sau macar la fel de multi), despre prieteni care nu se mai vad cu lunile pentru ca toti sunt prinsi cu prea multa munca, sunt cele care m-au facut sa realizez ca daca nu imi pastrez sufletul deschis, daca nu imi ingrijesc visele, daca nu imi hranesc pasiunile, am toate sansele sa nu ma diferentiez cu nimic de regula.
regula celor ce nu stiu cum le trece timpul, unde le-au trecut anii, regula celor ce au avut atata grija sa nu riste, sa nu sufere, incat nu au mai avut sansa iubirii, regula celor care se feresc de riscuri pana ajung sa se fereasca de viata.
mai bine lupt sa fiu exceptia.
e un fel de gaura neagra... nu stiu daca doar timpul sau toata lumea sau energiile pe care toti le transmit in univers.
parca nu mai au cap si coada, parca vin ca niste valuri fara oprire, din ce in ce mai dese, din ce in ce mai mari, fara sa mai dea timp sa iti tragi sufletul intre doua navaliri de apa ce iti trec peste cap.
incerc sa imi dau seama care le e scopul, sau macar ce prevestesc toate. si nu mai stiu, nu mai gasesc nici macar timpul sa stau cu mine in linistea noptii si, nu sa meditez, dar macar sa le privesc pe toate cele de peste zi. parca nici pentru asta nu mai am energie.
dar stiu ca daca eu nu imi gasesc un sol prielnic, puternic in interiorul meu in care sa ma ancorez, care sa imi hraneasca radacinile, s-ar putea ca intr-o zi fara stirea mea, sa imi dau seama ca toate valurile astea m-au ratacit de mine, de visele mele, de sufletul meu.
astea sunt momentele in care ma opresc. e ca in pozele acelea in care, cu exceptia unui singur personaj sau obiect care se vede absolut clar, toate celelalte sunt doar o dunga in miscare. asa ma simt. dar e ca si cum in aceste momente reusesc sa opresc la marginea mea tot haosul, sa il directionez pe langa mine.
zambesc. acestea sunt momentele in care ma iau din tentaculele vietii de zi cu zi si ma redau mie, in care mi se confirma ca pot sa ma duc pana in cele mai indepartate cotloane ale fiintei mele fara sa pierd drumul inapoi.
uneori simt ca ma invart in cerc... ca nu reusesc sa trec de prima pagina a povestilor, dar nu a celor pe care le scriu, ci mai mult ale celor pe care vreau sa le traiesc. de fapt de prima pagina a tuturor lucrurilor. incep cu entuziasm, tremur de nerabdare, inchid ochii si vibrez imaginandu-mi toata implinirea pe care o voi simti atunci cand voi termina de scris o carte, cand fotografiile mele vor spune lumii povesti, cand voi avea facut jurnalul de calatorie, cu toate nimicurile prinse intre pagini sa imi aminteasca de drumul parcurs.
cand sunt gata sa intorc fila, sa trec de partea de inceput, sa incep sa traiesc visul... ceva se frange. incerc sa imi dau seama daca este teama, teama de esecul ce ma pandeste, teama de a nu stii cu ce voi umple a doua fila, teama de a nu fi visat prea mult... incerc sa ma reintorc, sa reiau firul, sa gasesc acel loc in care puntea e fragila si reusesc sa trec de el.
vad drumul, il vad de fiecare data, il pot parcurge cu ochii inchisi. cand ma poticnesc? in ce ma poticnesc?
stiu ca tot ce trebuie este sa reusesc o data, o singura data, sa intorc fila, sa completez primul rand de pe cea de-a doua pagina, apoi totul va veni de la sine.
