amestec

cand viata incepea sa o ia la galop pe langa mine, dadeam vina pe lipsa de timp. e cea mai buna scuza in spatele careia m-am ascuns multa vreme, pentru a justifica multe din cele pe care mi-as fi dorit sa le fac sau la care sa doar visam ca le-as fi putut face. "dar cand, cand sa o fac, daca nu e timp?" era o scuza care a functionat ani intregi, care mi-a dat ocazia sa ma pot plange ca viata e haotica, ca traim vremuri in care nu ti se mai permite ragaz pentru tine.
m-am priceput foarte bine sa ma mint, atunci cand minciuna era o varianta mai convenabila, atunci cand minciuna inseamna sa nu fiu nevoita sa iau decizii si sa declansez schimbari. ma minteam uneori fara sa imi dau seama, pentru ca imi spuneam ca am prea putin timp sa stau cu mine, sa ma ascult, sa indepartez toate straturile care se aseaza peste miezul fiintei mele si uitam de multe ori inconstient cine sunt de fapt, ce ma defineste si ce ma implineste in viata.
era mai usor asa, decat mersul poticnit prin mine, decat infruntarea demonilor de tot felul, decat sa trebuiasca sa gasesc raspunsuri la intrebari incomode si mai mult decat atat, odata ce le-am gasit, sa iau si niste decizii.
imi place sa folosesc timpul trecut, pentru ca imi place sa cred ca transformarile de tot felul nu sunt doar la nivelul discursului, ci devin, incetul cu incetul, o parte din mine.
cat de usor este sa filozofez, la un pahar de vorba, despre importanta pe care ar trebui sa o acordam fiecarei zile, despre cum nu stii niciodata ce te asteapta, despre cat de fragile sunt toate cele pe care le credem batute in cuie in jurul nostru, cum e bine sa spui oamenilor dragi ce simti pentru ei acum, pentru ca nu iti garanteaza nimeni viitorul. se pare ca pana la urma e mai usor sa gestionezi o relatie cu altcineva, pentru ca dai si primesti, pentru ca ai libertatea de a sta sau a pleca. dar cand vine vorba de relatia cu tine... nu mai ai unde sa pleci atunci cand nu iti place imaginea din oglinda si nici pe cine sa dai vina cand cuvantul dat nu e respectat.

de seara

ceea ce am gandit si am simtit in trecut determina cine suntem acum. ceea ce gandim si simtim acum determina cine vom fi in viitor. (nu, nu e inventata de mine, mi-a spus-o si mie cineva)
oamenii se schimba? nu stiu si nici nu cred ca e important sa am un raspuns. uneori cred ca da, alteori mi se pare greu de acceptat gandul. probabil ca sunt parti in fiecare ce vor ramane mereu la fel, indiferent ca sunt bune sau rele in ochii nostri sau ai lumii, indiferent daca ne place sau nu ca le avem. acele parti trebuie descoperite si iubite in primul rand de noi. restul este responsabilitatea fiecaruia. ce face cu ceea ce simte, cu ceea ce poate invata, cu ceea ce isi doreste sa fie, cum alege sa se modeleze in primul rand pentru sine, apoi pentru ceilalti.
daca nu cred despre mine ca merit ceea ce stiu ca mi-ar placea sa primesc, nu voi indrazni sa cer si voi primi pe masura.
nu stiam despre mine ca pot sa daruiesc oricat si totusi sa imi ramana suficient suflet pentru mine, ca pot sa iubesc oricat si totusi sa nu incetez sa fiu eu...

culoarea mea rosie

rosul nu era o culoare. era o stare organica de respingere. rosu era culoarea femeilor, a celor implinite, a celor ce se descoperisera, a celor ce nu se temeau de feminitatea lor. si nu avea nicio sansa de a castiga teren in fata albastrului in care visam.
de rosul meu imi era teama, fugeam nereusind sa ii imbratisez sensurile.
clocotul m-a atins intr-o esarfa, esarfa ce a fost intr-o zi de primavara martora unui sarut, acel gen de sarut in care te pierzi si apoi te minunezi ca nu iti mai recunosti forma, privirea, mersul.
esarfa s-a pierdut, a disparut fara bilet de ramas bun din cosul in care isi astepta zilele de freamat, infasurata in jurul gatului.
am uitat-o.
treceam prin timp crezand ca ce e in mine important fusese deja descoperit. vibratiile la culori, schimbate pe neasteptate, au trezit dorul de ceva despre care refuzasem sa stiu ca exista: partea rosie a mea ce s-a prelins pe geanta, s-a strecurat in cercei, in snurul pantalonilor de pijama.
si le spun culorii si mie "bine ati venit, v-am dus dorul, fara sa stiu, o viata intreaga"

pelerinaj

cuvinte care cad
cuvinte rostogolindu-se
alunecand prin mine,
prabusindu-se pe langa mine
varsand sensuri,
atat de multe prin mine
atatea pe langa...
cuvinte in care m-am sacrificat,
in care m-am pierdut,
in numele carora am agonizat
de suferinta, de extaz.
cuvinte exilate
dincolo de marginile fiintei mele,
loc doar al meu de pelerinaj,
in numele tuturor cuvintelor
pe care le invat si pe care le reneg
atunci cand vreau sa uit
si atunci cand imi amintesc
ca inima mea e rosie
si pulseaza sau sangereaza
doar dragoste.