nepotriviri

stiu, fiecare zi e perfecta asa cum e. stiu fara sa fie nevoie sa imi folosesc rationalul pentru asta. la fel cum este o realitate absorbita in interior ca timpul este inestimabil si ca nu am voie sa il irosesc, sa ii ratacesc in uitare zilele ce nu se mai intorc. le port in mine convingeri, precum o a doua piele. traind aceste realitati interioare ma intalnesc cu zile pe care parcurgandu-le nu imi doresc decat sa treaca repede, cat mai repede, pentru ca mi se aseaza ca o mazga pe suflet ce imi face jilave visele, imi inglodeaza rece si ud orele si degetele ce se chinuie sa o curete nu au niciun efect.
cel mai simplu imi e sa ma imbrac cu haina lor incomoda si sa astept sa ia forma mea si sa treaca senzatia de discomfort sau sa sper ca nu devine si mai incomoda. dar odata imbracata, intinzand de ea, sa te lepezi apoi e mult mai greu. prefer sa stau dezgolita de haina zilelor si sa infrunt, cotrobaind dupa un sentiment concret de teama, frustrare sau neputinta pe care sa il scot la lumina, redandu-mi savoarea zilelor.

nu mintii

de prea multe ori mintea este un dusman de temut. propria minte, pe care nu o poti opri, pe care nu am capacitatea sa o opresc din alergat decat pentru secunde. mintea care te controleaza, care iti pune cele mai mari bariere si naste sentimentul cel mai ingenunchetor al spiritului: frica.
cu toate ca suntem cu mult mai mult decat ceea ce gandim, ne-am obisnuit atat de tare sa acceptam efluviile fara de oprire ale gandirii ca pe ceva normal, incat e nevoie de daramarea unor munti de preconceptii pentru a vedea dincolo, pentru a intelege macar ca nu gandurile sunt cele care te controleaza, ci puterea este de fapt la tine in a controla gandurile. si ca in afara de ganduri e un intreg amalgam de forte, de trairi, un sine de care nu avem habar, pe care unii au sansa macar sa il intrezareasca, dar pe care multi nu il constientizeaza.
ma retrag in linistea mea in care vreau sa opresc gandurile si sa vad ce este dincolo de ele.

la voia destinului?

se spune ca atunci cand iti pui dorinta potrivita intreg Universul comploteaza pentru ca dorinta ta sa se indeplineasca. si tot ce trebuie sa faci este sa iti formulezi cat mai exact cu putinta dorinta si apoi sa lasi Universul sa isi faca treaba pentru a o implini.
dorintele mele au avut cele mai felurite forme. de la foarte precise la foarte vagi, de la foarte ample la foarte simple. s-au implinit dorinte de care uitasem intre timp, iar pentru cele care nu s-au implinit ma gandesc ca exista un motiv pentru care lucrurile s-au petrecut asa, dar am incetat sa ma mai intreb de ce.
dupa dorinte la a caror implinire am visat cu ardoare, cu stomac strans si nopti nedormite si care devenite realitate s-au dovedit complet gresite am schimbat abordarea. de unde stiu eu ca imi doresc ce trebuie? de unde stiu eu ca pana la momentul in care se va indeplini dorinta va mai fi ce am nevoie? de unde stiu ca odata cu implinirea nu primesc de fapt un "pachet" mult mai mare de schimbari dureroase?
toata lumea (bine, poate nu chiar toata, dar din ce in ce mai multa lume) spune cate ceva despre echilibrul cu unviersul, despre karma, despre cum sa obtii echilibrul. imi fac si eu loc printre ei si spun: oare nu e suficient sa ai grija de sinele tau, sa iti ingrijesti spiritul si sa lasi Universul sa se preocupe de ce ai avea de fapt nevoie sa ti se intample?

ronglish

am zile in care imi este foarte greu sa fac cinste limbii romane. dintr-un cuvant imprumutat din engleza in altul, am ajuns sa dau drept de cetatenie prea multor cuvinte imprumutate. si ca in povestea femeii care s-a apucat de mestecat guma ca sa se lase de fumat si apoi s-a apucat de fumat ca sa se lase de mestecat guma, in ultimele zile am ajuns sa caut echivalentele in franceza ca sa ma dezvat de cuvintele in engleza.
sindromul este foarte larg raspandit, stiu. ironia este ca atunci cand ii aud pe altii vorbind in englezo-romana ma zgarie pe urechi si le-as spune: "dar limbar romana nu va mai place? sau au intrat si cuvintele in greva?". dar nu pot, nu atata vreme cat amuzant este funny si obligatoriu e mandatoriu si lista poate continua mult si bine fara probleme.
uneori imi gasesc si justificari: "daca nu vorbesc engleza o sa uit (si asa uit atat de multe). chiar, as putea incepe sa imi exersez astfel si franceza, si spaniola". cum de nu mi se strange stomacul de teama ca o sa uit limba romana? ca se va asterne strat gros de praf peste sensurile ei surprinzatoare si ca atunci cand ma astept mai putin cuvintele nu or sa se mai poata ridica din uitare?