probabilitati improbabile?

in drumul spre metrou, pe portiunea de iarba de langa gardul bisericii Sf. Simion (culmea, nu in fata bisericii, asa cum te astepti de la un cersetor care face apel la "mila crestineasca") a aparut de cateva saptamani o femeie fara casa. nu cred ca are mai mult de 35 de ani si nici nu stiu daca i se potriveste catalogarea aceasta "fara casa". nu o vad in fiecare zi, dar o port in minte zilnic. ieri dupa-amiaza dormea, fata frumoasa, fara riduri, luminata de zambet, corpul strans in pozitia fetusului. de multe ori imi stapanesc cu greu impulsul de a o intreba cum de a ajuns...asa (poate daca nu ar fi izbucnit in plans cand i-am dat o sticla cu suc, la una din primele "intalniri" nu as fi rezistat).
de fiecare data cand vad pe strada oameni cersind, oameni vorbind "in dodii" si eventual in limbi straine in ciuda hainelor zdrentaroase, batrani cu genunchii stransi la piept tinand intinsa spre privirea trecatorilor reteta de medicamente, mi se face frig in suflet si ma bantuie o singura intrebare: ce trebuie sa ti se intample in viata ca sa ajungi asa? si de fiecare data ma incearca teama de neprevazutul vietii care te poate aduce din cel mai inalt punct in cel mai jos fara niciun fel de preaviz. ma uit la oamenii din jur si as vrea sa ii intreb daca ei nu simt teama, de unde au ei atat de multa siguranta ca nimic nu li s-ar putea intampla care sa ii aduca in punctul in care cedeaza sau in cel in care pierd tot ceea ce au si ajung sa traiasca intr-o cutie. mie imi e teama, mereu mi-a fost. mereu imaginea acestor oameni a ridicat valul ce acopera o parte intunecata a existentei, amintindu-mi si reamintindu-mi ca certitudinea lucrurilor este doar o impresie, iar unele intamplari, oricat de improbabile si imposibile, te pot aduce intr-o cutie de carton, la o margine de trotuar aranjand atent o fusta lunga, gri, trasa peste o pereche de pantaloni murdari.

inca un pas prin mine

multa vreme mi-a fost teama de perioadele de confuzie. erau echivalentul pierderii controlului si deschideau poarta spre zone complet necunoscute, drumuri nestrabatute ce ar fi putut sa ma scoata din comfortul existentei. odata cu confuzia se instalau invariabil teama si insomnia.
mi-au trebuit ani de experiente, ani de refugiu un zona de comfort pana sa ajung in punctul in care, oricat de dezorientante ar fi, le strabat pas cu pas, traire cu traire, pentru ca intotdeauna la capat se afla o descoperire si mai cuceresc inca un teritoriu neexplorat al sinelui pe care acum accept ca inca nu l-am aflat cu toate ale lui.
imi traiesc confuziile cautand. nu raspunsul, ci intrebarea. sau intrebarile. si savurez fara incetare uimirile pe care mi le provoaca descoperirile. si curajul pe care de cele mai multe ori nici nu imi imaginez ca il am.

un sens pentru orice

dintre multele intersectii in care ajungi parcurgand viata, desi variantele de a continua pot fi multiple, intotdeauna poti alege una singura. si facand alegerea, sa mergi inainte, fara sa iti torturezi mintea cu intrebari fara raspuns: "dar oare ce se intampla daca as fi ales cealalta varianta?". odata ce ai facut primul pas, toate celelalte posibile scenarii dispar.
nu stiu de unde am siguranta faptului ca daca iti e menit ceea ce te astepta pe o alta ramificatie a intersectiei, vei ajunge acolo si tot ceea ce trebuie sa se intample, se va intampla, nu conteaza cat de mare poate parea ocolisul.
m-am gandit in nenumarate situatii daca mi-ar placea sa stiu ce imi rezerva viitorul. si dupa ce primul val de curiozitate tipic feminina s-a linistit, raspunsul a venit de la sine: nu. placerea de a descoperi, autenticitatea surprizei, speranta in lucrurile minunate ce se pot intampla...cu siguranta nu merita date in schimbul dezvaluirii.
multora din experientele pe care le traiesc nu le inteleg sensul decat dupa mult timp, altele nu inteleg de ce nu au venit in momente care mie mi s-ar fi parut mult mai potrivite, cand as fi putut sa ma scufund in adancurile lor, sa le aflu intelesurile. dar chiar si atunci cand nu inteleg rational sensul, stiu ca el exista si ca se va deslusi la momentul potrivit.

un cuvant

exista oare un singur cuvant, unul singur, care sa imi fie inceput, miez si sfarsit? un singur cuvant in care sa adun sensuri, ganduri, vise, credinte si atunci cand il rostesc sa stiu ca in el sunt eu toata?
daca ar fi sa folosesti un singur cuvant pentru a te descrie, care ar fi acela? daca ar fi sa iti poti crea din toate cele cate esti un singur cuvant, care ar fi acela? greu de imaginat acest proces al facerii unui singur cuvant. si totusi exista cineva in care s-au aflat la un moment dat radacinile oricarui cuvant de pe planeta asta, iar mie a gasi un singur cuvant imi pare imposibil.
nu exista strazi, nu exista blocuri, nu exista aglomeratie si claxoane. ma reped prin viata, ma reped prin valuri de trairi ce vin si trec, lumea habar nu are. imi caut cuvantul, imi caut clipa, imi caut locul printre cele ce sunt cu adevarat, dincolo de strazi, dincolo de blocuri, dincolo de aglomeratia metroului.
imi caut eliberarea dincolo de ele, dincolo de mine, cea ce se trezeste cand suna ceasul, care calca asfaltul, care duce dupa ea aproape in fiecare zi aparatul foto sa prinda "acum"-ul fiecarui moment.
imi caut definitia si in ea cuvantul si cer iertare fiecarui acum de care uit si fiecarei litere pe care nu stiu sa o reinventez

multumiri

Ii multumesc doamnei care arunca aseara, cu grija, sticlele de plastic in containerul dedicat si hartia asemenea, doamnei care isi plimba nepotelul prin parcul Moxa si ii explica despre benzile dedicate bicicletelor, celui sau celei care a inmiresmat seara pe Calea Victoriei cu aroma de scortisoara si domnului care aduna in punguta produsul digestiei unui catel maidanez trecut la rang de catel de casa.
Ii multumesc fetitei blonde ce ii citea mamei lista cu lucruri pe care nu ai voie sa le faci atunci cand esti in autobuz, minunandu-se cum de lumea ignora ceva ce e scris cu litere mari.
Le multumesc pentru zambetele pe care mi le-au adus pe buze si pentru senzatia de bine.