permanente alegeri

intotdeauna exista si o alta varianta. intotdeauna, in toate, este o alegere constienta sau nu. liberul arbitru (neplacut uneori) functioneaza in absolut orice. de multe dati, variantele dintre care poti sa alegi nu sunt cele mai placute si cu cat devin mai neplacute, cu atat sentimentul ca nu ai ce sa alegi se instaureaza mai puternic. sau, pentru a-ti usura trecerea peste fiecare zi, creierul, ingenioasa masinarie, se minte singur cu totala credibilitate: nu aveai ce sa alegi, nu depindea de tine.
intotdeauna exista o alta varianta care poate fi aleasa. de cele mai multe ori ma prefac ca nu ar exista asa ceva si viata ma obliga la drum anevoios fara voia mea. si totusi, intotdeauna...

geografia mea

e simplu: incepi sa urci o panta, iti harjai coatele si genunchii, iti zgarii obrajii, iti ranesti talpile, te bati cu vocile fara trup ce iti soptesc ca nu vei ajunge niciodata in varf. uneori capatul de drum este altul decat cel pe care credeai ca il vei descoperi. deh, de jos imaginea poate fi deformata. ti se umplu plamanii de curatenia aerului, ti se dilata sufletul de bucuria descoperirii, de toate victoriile asupra ta, de tot ce ai schimbat pe parcurs. uneori ma gandesc ca primul urcus spre tine e cel mai greu. de fapt toate sunt grele si prea putine se aseamana intre ele. odata ce l-ai inceput pe primul, odata ce ai ajuns pe primul varf, perspectiva se schimba. si descoperi alte si alte varfuri pe care ai vrea sa le cuceresti, foamea de alte si alte drumuri si cautari care sa te aduca si mai aproape de tine. iar calea spre urmatorul inseamna o noua coborare, si, mai incet sau mai usor, mai neincrezator sau mai pionier prin tine, o noua urcare.
sunt multe de cucerit, multe de parcurs... si nici un varf nu se lasa cucerit fara sa treci prin vale inainte.

rascolire

caut. caut cuvinte, caut imagini, caut ganduri si drumuri.
zile de-a valma, pe care somnul nu le mai desparte, vise de-a valma pe care zilele nu le mai deslusesc.
ma pravalesc in avalanse in mine, dau din maini sa imi fac loc, sa apuc sa trag cate o gura de aer, sa imi dau seama unde e susul si unde e josul.
stiu ca o sa incep sa si gasesc. stiu ca la un moment dat va fi clar. pana atunci iau direct in piept toate exploziile, chiar si, sau mai ales, cele ce nu lasa urme nici pe foaia de hartie, nici pe aparatul foto.

pauza

am fost plecata. nu stiu exact unde. la un moment dat mi-am pierdut urma printre alegerile pe care le fac repetat, inconstient, in legatura cu orele care oricum trec. stiu unde am fost, stiu ce am trait. si totusi stiu mult mai bine unde nu am fost, ce nu am simtit, ce drumuri nu am haladuit prin mine. si toate ma bantuie, se agata de mine si isi cer dreptul la o nastere, oricat de intarziata ar fi ea.
nu a mai fost timp de liniste pe fundalul interior? sau nu am mai lasat sa fie timp? poate ca nu totdeauna poti sa stai in stare de rezonanta, poate ca trebuie ca uneori sa ti se infunde urechile, sa ti se umple picioarele de praful drumurilor asfaltate ca sa iti aduci aminte ca mai sunt si alte drumuri de batut, si alte comori de descoperit.