ma intreb uneori cum mi-ar fi daca as trai la casa. cu exceptia vacantelor de vara, toata viata am fost locatar de bloc. si dincolo de momentele de maxima exasperare cand diversele masini de gaurit ma impiedica pana sa si gandesc, blocul are un farmec anume.
in felul lui iti vorbeste despre obiceiurile oamenilor, despre momentele lor de relaxare cand canta fals sub dus, despre discutiile in contradictoriu (uneori la tonalitati atat de inalte incat imi dau un sentiment de teama, ca si cum s-ar tipa la mine in casa), despre graba fiecaruia de a veni si a pleca, mereu in asteptarea unui lift pentru un nou drum pe verticala, despre iubirile consumate in spatele usilor inchise ce lasa sa transpire uneori gemete infocate sau miscari ritmice ale paturilor.
si mai sunt si alte vieti, vieti pustii si abandonate dincolo de limita singuratatii, vieti ce se hranesc din zgomotul pasilor ce se fac auziti pe scari, din miscarea oamenilor intre etaje: se intredeschide o usa la etajul 3 din spatele caruia 2 ochi incruntati insotesc un glas certaret: "mataluta la cine mergi domnita? ahaaa! si nu poti sa urci mai incet?". De fapt nu vrea sa urci mai incet. Mai incet ar insemna sa nu te mai auda. Mai incet ar insemna sa fie privata de acel minim contact cu un alt om. O seara frumoasa ii urez batranei vecine de la etajul 3. Stiu ca ea cunoaste mult mai bine decat mine fiecare zgomot prin care blocul nostru transmite fara incetare ca este viu.
il cunosti, te indragostesti, iubesti, daruiesti si primesti, toate petrecandu-se in tesatura cu ochiuri stranse sau mai largi a zilelor in care iti numeri relatia, tesatura la care iti doresti sau crezi ca iti aduci mereu contributia, chiar si atunci cand zilele trec asa de grabite ca nu mai ai timp sa iti daruiesti macar 5 minute inainte de culcare sa absorbi tot ceea ce ti s-a intamplat.
te plangi de lipsa de timp, de lipsa momentului in care sa ii spui ceea ce te deranjeaza, ceea ce ai vrea sa faca altfel, iti inghiti cu noduri incipiente forme de frustrare cu speranta ca nu se vor transforma in demoni care sa te urmareasca. pentru ca e relatia ta, pentru ca e omul pe care il iubesti, pentru ca s-au adunat prea multe cele carora nu le-ai dat suficienta atentie, fata de care nu ti-ai exprimat parerea cand era momentul.
in ziua (generic vorbind, pentru ca practic poate sa fie vorba de o saptamana, o luna sau un an) in care iubirea ta se fractureaza iremediabil, in care despartirea devine singura varianta ca sa mai puteti salva ceva din viitorul impreuna, iti propui ca data viitoare sa faci lucrurile altfel. la urma urmei, ai mers de atatea ori pe acelasi drum, stii cu siguranta unde te va duce.
stai cu tine, analizezi, stai cu prietenii, asculti, vorbesti, pui pe foaie (sau nu) ca sa nu uiti pe viitor. ai invatat lectiile, ai identificat schimbarile de facut, ai energia sa incerci altfel.
cat de mari trebuie sa fie parghiile de sustinere, cat de multe sa fie jaloanele care semnalizeaza drumul cel bun astfel incat cu fiecare nou intalnire, cu fiecare pas spre impacare, sa nu se stearga miraculos din memorie toate lucrurile care te-au deranjat, toate schimbarile pe care stiai cu siguranta ca vrei sa le faci la tine? as inventa un semafor pentru fiecare drum dovedit nepotrivit pe care l-ai ales atunci cand erai la o intersectie si l-as bloca pe culoarea rosie.
un semafor care sa iti aduca mereu aminte ca atunci cand pornesti pe acelasi drum, ajungi la acelasi rezultat.
